Etichetă: Bună guvernare

Eliminarea lui CG și criza de legitimitate

Viitoarele situații de criză vor putea fi înfruntate numai în cazul în care guvernarea existentă va fi percepută ca legitimă, atât ca origine, cât și ca scop de acțiune. Întâi, originea guvernării trebuie să fie voința cetățenilor. Dacă instalarea la putere este în mod vizibil rodul exclusiv al unor mașinațiuni ale unor păpușari de ocazie, guvernarea va fi una slabă. Al doilea aspect – scopurile acțiunilor guvernamentele sunt esențiale. Dacă acestea nu vor fi percepute ca fiind în interesul poporului român și ca fiind dirijate în vederea protejării existenței și bunăstării acestuia, guvernarea se va prăbuși la prima adiere de vânt nefavorabil.

România se află în azi fața unor situații dificile, care pot evolua într-un mod complet imprevizibil. Două exemple importante se referă la războiul din Ucraina și la inevitabilă criză bugetară.

Există la acest moment o șansă reală ca războiul din Ucraina să se închidă curând. Pe de altă parte, o eventuală pace sau un eventual armistițiu nu vor pune capăt înclinațiilor militariste care au pus stăpânire pe mințile și sufletele celor din vestul Europei și din restul lumii. Este neîndoielnic că guvernele vor fi nevoite să ia în curând măsuri impopulare, precum creșterea exponențială a cheltuielilor militare sau introducerea serviciului militar obligatoriu.

O altă problemă extrem de gravă a cărei rezolvare mulțumitoare pare imposibilă pentru România este cea legată de imensele deficite bugetare și comerciale. Noi trăim deja pe datorie, iar numai dobânzile plătite în fiecare an se apropie de suma de 10 miliarde de euro, ceea ce este evident nesustenabil. Atunci când rostogolirea datoriilor care se practică în prezent nu va mai fi posibilă, viitorul guvern nu va avea altă opțiune decât să adopte măsuri severe de restrângere a cheltuielilor și de majorare a veniturilor bugetare.

Chiar dacă ieșirile masive în stradă în perioada următoare ca efect al anulării candidaturii lui Călin Georgescu par relativ puțin probabile, dacă ele nu vor beneficia de un sprijin manipulatoriu de origine ocultă, totuși măsurile viitoare de tipul celor descrise mai sus vor afecta negativ și direct modul de trai al cetățenilor, ceea ce va produce cu siguranță tensiuni și explozii sociale greu de controlat.

Singura șansă prin care conducerea politică poate stăpâni astfel de reacții violente este ca ea să fie percepută ca fiind rodul voinței populare, iar măsurile pe care le propune să fie înțelese ca fiind dureroase, dar totuși inevitabile în vederea salvării economiei țării.

Problema este că orice tip de guvernare se va putea forma după alegerile prezidențiale din luna mai nu va putea invoca o astfel de legitimitate, deoarece alegătorii nu vor avea posibilitatea să se exprime asupra celui care în luna decembrie a anului precedent a fost cel mai popular candidat.

Prin urmare, cei care au decis ignorarea voinței populare și anularea candidaturii prezidențiale a lui CG și-au asumat o răspundere morală și politică imensă. Din păcate, cel mai probabil scenariu în condițiile în care candidatura lui CG va rămâne anulată este, pe de o parte, răcirea relațiilor cu SUA, iar pe de altă parte crearea unor condiții pentru explozii sociale deosebit de agresive în viitorul relativ apropiat, care se vor manifesta odată cu prima ocazie, oricât de insignifiantă va părea ea.

O candidatură neconvenabilă într-o democrație nu poate fi învinsă prin speculații juridice sau procedurale. Ea trebuie înlăturată doar prin vot. Altfel, dacă se renunță la acest principiu fundamental, fundamentul moral al democrației încetează să mai existe.

Colonialism și răspundere

E3278B0D-3E06-4D27-976D-FCD7F174064E

Un lucru de apreciat la colonialismul clasic era existența unui embrion de răspundere față de cei guvernați. Țara – mamă purta „povara omului alb” și în această calitate se simțea datoare să asigure condiții de minime de dezvoltare în teritoriul dominat: începuturi de acces la educație, alimentație, sistem de sănătate sau infrastructură.  Dacă lucrurile nu mergeau bine, vinovatul prezumat putea fi rapid identificat și putea fi somat să adopte măsuri corective.

De-colonializarea a fost de multe ori un eșec. Mare parte din conflictele cele mai acerbe din lumea actuală – Palestina și Israel, Pakistan și India, Sudan, Siria etc. – se desfășoară pe teritorii din care plecarea țărilor occidentale s-a făcut în pripă, cu lăsarea în urmă a unor populații care fie că au ajuns reunite artificial între aceleași granițe, fie aveau revendicări aspre față de teritorii vecine. Alteori, conducerea țărilor proaspăt eliberate a intrat pe mâna unor elite locale preocupate numai de propria îmbogățire și care nu simțeau nici urmă de datorie pentru cei de rând.

Este indubitabil că țările mari și bogate continuă exploatarea fostelor state colonizate, fie că vorbim despre materii prime sau resursa umană. Formal, conducerea țărilor acestea este delegată elitei locale. Aceștia operează însă într-un canal strâmt, în care drepturile lor de decizie suverană sunt foarte limitate. Apoi, există influențe externe puternice care se asigură că oamenii capabili să ducă o politică independentă și înțeleaptă în favoarea țărilor dominate nu vor ajunge vreodată în poziții de conducere. Agenții liberi și inteligenți sunt periculoși – ei chiar ar putea implementa politici în favoarea celor guvernați! Atunci însă când o țară este condusă de incompetenți sau de oameni controlabili, cei din afara ei vor fi tot timpul avantajați.

Problema fundamentală din sistemul actual este dispariția răspunderii asociate cu actul de guvernare. Cei pe care îi vedem în față nu dețin putere reală, ci numai crâmpeie și aparență. Conducătorii reali sunt greu de identificat și în consecință nu pot fi trași la răspundere. Atunci când lucrurile merg rău în societate, oamenii nu au șansa de a corecta situația prin culpabilizarea vinovaților reali. Li se oferă în schimb posibilitatea de a sacrifica țapi ispășitori, ceea ce pentru o perioadă va atenua resentimentele, dar nu va schimba nimic pe fond.

Triumful statului asupra economiei de piață

În mod normal, statul ar trebui să fie cel mai bun manager al activelor sale. În comparație cu persoanele private, resursele statului sunt nesfârșite. El are un acces vast la personal, capital, este cel care face regulile și le și aplică. În realitatea românească, lucrurile nu au stat însă deloc bine. Companiile de stat sunt de cele mai multe ori pe pierdere, iar cele care sunt pe profit dețin de regulă monopoluri atât de valoaroase încât este greu de imaginat că ele pot produce pierderi.

Utilizarea profitabilă a activelor statului pare să fie o provocare căreia guvernanții noștri nu i-au putut (sau nu au dorit?) să-i găsească un răspuns durabil. Recentul anunț că hotelul Triumf urmează a fi pus la dispoziția a două instituții publice este un simptom nefericit al lipsei de voință a statului de a se adapta la modernitatea economică și de a furniza bunăstare cetățenilor săi. Este nerelevant care sunt cele două instituții, așa că nu le vom menționa aici. Considerentele de mai jos sunt valabile indiferent de numele acestora.

1_5b8a64fa-d598-43d5-b746-527c395cdd23

Pentru cine cunoaște mai puțin Bucureștiul, știrea este neutră. Instituțiile publice au, desigur, nevoie de spații corespunzătoare și decente pentru a-și desfășura activitatea. Pe de altă parte,  însă, imobilul cu pricina, administrat în prezent de regia protocolului de stat, se află pe șoseaua Kiseleff, în una dintre principalele zone verzi și turistice ale orașului, aproape de parcul Herăstrău, Arcul de Triumf și de Muzeul Satului. Probabil că vorbim despre una dintre cele mai bine amplasate și mai simbolice proprietăți imobiliare din Buc, clasată de altfel ca monument istoric. Este greu de imaginat că nu poate fi găsită o soluție care să atragă un mare lanț hotelier internațional, care să modernizeze clădirea și să o transforme într-una dintre emblemele orașului. În plus, aceasta ar fi însemnat crearea de locuri de muncă, impozite de încasat la buget și revitalizarea unuia dintre plămânii verzi ai zonei respective (hotelul este înconjurat de un parc unic pentru capitală).

În motivarea publică a deciziei, s-a spus că s-a încercat, dar a fost imposibilă găsirea unui cumpărător. Bizar. Pentru  mulți, probabil că odată cu anunțul eliminării de la vânzare s-a aflat că hotelul a fost vreodată scos la vânzare. Nu am fost informați însă care au fost demersurile făcute pentru vânzarea hotelului și dacă acestea au avut caracter pur formal sau au fost făcute eforturi de substanță. Au existat întâlniri cu (să zicem) principalele 10 lanțuri hoteliere mondiale?  Au existat anunțuri în presa economică internațională? Au fost organizate evenimente care să atragă potențialii investitori? Și-a pus cineva problema că, poate, prețul la care imobilul a fost scos la vânzare este unul nerealist de mare pentru un hotel de două stele, în care nu s-a investit nimic în ultimii douăzeci de ani și al cărui grad de ocupare este sub 20%? S-au luat în considerare variante alternative, cum ar fi asocierea statului cu investitori privați? Este posibil, deși puțin probabil, ca aceste lucruri să se fi întâmplat. Ilustrativ pentru modul în care reprezentanții statului s-au „ocupat” de vânzare este faptul că la licitația din anul 2007 anunțul de vânzare a fost publicat între Crăciun și Revelion…

Constrângeri, interdicții și reglementări în țara mâinilor legate

– Sabino Cassese –

Modificările constituției materiale și ale echilibrului între puterile statului produc eșecuri grave în raporturile dintre puterile publice și societate. Puterile publice se legitimează nu numai prin alegeri, ci și prin capacitatea lor de a-și îndeplini sarcinile în interesul societății.

 

Cu câteva zile în urmă, administratorul delegat al unei întreprinderi a declarat triumfător că a obținut autorizațiile necesare pentru o lucrare importantă de interes public în numai un an și jumătate. Un studiu recent al Aspen a demonstrat că asupra indivizilor și întreprinderilor apasă constrângeri mult mai mari decât cele care sunt strict necesare pentru protejarea sănătății, mediului înconjurător, a teritoriului și altor bunuri publice. Primari care provin de la partide diferite au declarat în ultimele zile că este imposibil să facă muncă de administrare, fiind prinși la mijloc între legi intruzive și procurori agresivi. De ce este atât de dificil să se guverneze Italia? Pentru ce motiv este atât de scăzut randamentul instituțiilor?
Prima responsabilitate revine Parlamentului. Acestea impietează asupra actului de administrare prin: prea multe legi, norme prea lungi și minuțioase, care sunt adesea acte cu caracter administrativ care sunt deghizate în legi. Se adaugă la acestea visul normelor auto-aplicative, în care se adăpostesc guvernanții loviți de sindromul sabotajului birocratic, de iluzia că odată ce legea a fost adoptată, implementarea ei este asigurată. De aici, cercul vicios: guvernarea presupune legiferare; se crede că s-a luat o decizie, dar, în cea mai mare parte a cazurilor, ne-am legat mâinile, ceea ce ne face să recurgem la un număr crescând de legi. Corpul legislativ crește, sporesc frustrărilor și amestecul legiuitorului în administrație, Parlamentul – legislator neglijează cealaltă funcție a sa, aceea de control al guvernului, iar sistemul intră în blocaj.

De altă parte, intervine puterea judecătorească: aproape nu există decizie mare sau mică care să nu treacă prin mâinile procurorilor, judecătorilor civili sau judecătorilor administrativi. Întâi însă se pronunță „magistrații constituționali”, care sunt investiți cu sarcina de „a veghea asupra lealității față de Constituție a politicilor urmate de majoritățile guvernamentale”. Judecătorii civili și penali, cu lentoarea lor specifică în luarea deciziilor, încetinesc funcționarea țării. Judecătorii administrativi – așa cum se afirmă de către foarte mulți – „blochează activitatea productivă” fără ca în același timp să ofere un ghid celor care ar dori să descurce în jungla normelor și a interpretărilor acestora. Pe deasupra, judiciarul este un corp care se îndreaptă spre politică, angajându-se mai degrabă în emiterea de declarații cu impact cotidian decât în scrierea de sentințe judecătorești.

hands-tied

 

Un observator atent al fenomenului administrativ, Marco Cammelli, a notat că toate acestea contribuie la marginalizarea administrației, care se regăsește prinsă într-un clește. Pe de o parte, există puterea legislativă care ia decizii de natură administrativă îmbrăcate în formă de lege pentru a evita dimensiunea administrativă. Pe de altă parte, administrația este intimidată sau frustrată de numeroase voci ale puterii judecătorești în fața cărora chiar și cel care ar trebui să controleze administrația din interior aruncă armele. La acestea se adaugă suspiciunile de corupție, lipsa de încredere creată în opinia publică și înființarea unei procuraturi anti-corupție „aflată în prima linie împotriva oricărui tip de injustiție” (după vorbele președintelui Consiliului de miniștri). În fine, administrația este sărăcită: puține investiții, personal ales în mod nefericit de către politicienii de vârf și nu selectat prin concurs, cariere dominate de guverne, proceduri și structuri depășite.

Modificările aduse constituției materiale pe care le-am descris și ale echilibrului între puterile statului, produc eșecuri grave în raporturile dintre puterile publice și societate. Puterile publice se legitimează nu numai prin alegeri, dar și prin capacitatea lor de a își îndeplini sarcinile în folosul societății. Prăpastia care desparte poporul și statul nu se va umple numai pe calea alegerilor. Democrația votului este insuficientă. Este necesar să se poată demonstra, prin eficiența acțiunii publice, că statul este în serviciul cetățeanului.

 

Notă: text preluat, tradus și adaptat de la: http://www.corriere.it/cultura/16_maggio_15/vincoli-veti-norme-081ec086-1a0e-11e6-9602-cdda3c4dfb23.shtml#

Cumințenia pământului, greu de cumpărat

Proiectul de cumpărare a sculpturii lui Brâncuși a sedus pe mulți. Ideea ca statul român să achiziționeze o operă timpurie a unuia dintre cei mari sculptori români pare, la o primă vedere, o inițiativă generoasă, care ar merita un sacrificiu financiar fie și minim din partea oricăruia dintre noi. Guvernul a adoptat de altfel și o ordonanță de urgență prin care a stabilit că sumele donate pentru a finanța achiziția vor fi deductibile de la stabilirea impozitelor.

Acest proiect suferă însă de câteva hibe care, în cel mai bun caz, îi pun sub semnul întrebării utilitatea sau, într-o viziune mai pesimistă, îi anunță chiar eșecul. Întâi, valoarea sculpturii. Este neclar cum s-a ajuns la suma de 11 milioane euro. S-a vorbit despre un raport de evaluare care stabilește valoarea la 30 de milioane, apoi despre o ofertă de vânzare cifrată la 20 de milioane euro. Unde este însă acest raport de evaluare? El nu a fost publicat până la această dată și nu cunoaștem metoda aleasă de evaluator. Un plus de transparență nu ar strica publicului…cumintenia-pamantului-1

În al doilea rând, sculptura este clasată la categoria „tezaur” a patrimoniului cultural naţional mobil. Prin urmare, conform legilor în materie, ea nu poate părăsi teritoriul României decât cu titlu cel mult temporar, pentru acțiuni cum ar fi participarea la expoziții sau eventuale restaurări. Posibilitatea „pierderii” ei de către statul român este așadar legalmente exclusă. Desigur, proprietarii sculpturii ar putea decide în mod teoretic să o ascundă de ochii lumii și să o țină acasă sau într-un seif de bancă. Puțin probabil însă. Chiar și în aceste condiții, proprietarii ar trebui să garanteze securitatea propriului domiciliu și vor fi răspunzători pentru orice vandalism, inclusiv sub spectrul unor sancțiuni penale. Toate acestea înseamnă costuri în plus, fără beneficii tangibile.

Clasarea la categoria „tezaur” și obligațiile legale aferente care sunt impuse proprietarilor ne aduc înapoi la problema evaluării corecte a a valorii sculpturii. Probabil că dacă ea s-ar vinde pe piața internațională ar aduce proprietarilor multe milioane. Necazul pentru aceștia este că, datorită reglementărilor, în mod efectiv sculptura nu poate fi plasată pe piața internațională. Aceasta reduce drastic posibilitatea ca ea să fie în mod efectiv vândută la un preț semnificativ. Este semnificativ faptul că galerii de artă internaționale nu doresc să se implice în achiziție datorită incertitudinilor de ordin juridic.

În fine, ofensiva anti-corupție poate fi de natură să inhibe realizarea unor donații semnificative din partea unor companii de stat, fie ele și profitabile. În contextul actual, riscul unor acuzații viitoare de abuz în serviciu împotriva decidenților din astfel de companii, pentru faptul că au acceptat alocarea unor fonduri pentru destinații înafara obiectului de activitate al entității respective nu poate fi neglijat.