În mod normal, statul ar trebui să fie cel mai bun manager al activelor sale. În comparație cu persoanele private, resursele statului sunt nesfârșite. El are un acces vast la personal, capital, este cel care face regulile și le și aplică. În realitatea românească, lucrurile nu au stat însă deloc bine. Companiile de stat sunt de cele mai multe ori pe pierdere, iar cele care sunt pe profit dețin de regulă monopoluri atât de valoaroase încât este greu de imaginat că ele pot produce pierderi.

Utilizarea profitabilă a activelor statului pare să fie o provocare căreia guvernanții noștri nu i-au putut (sau nu au dorit?) să-i găsească un răspuns durabil. Recentul anunț că hotelul Triumf urmează a fi pus la dispoziția a două instituții publice este un simptom nefericit al lipsei de voință a statului de a se adapta la modernitatea economică și de a furniza bunăstare cetățenilor săi. Este nerelevant care sunt cele două instituții, așa că nu le vom menționa aici. Considerentele de mai jos sunt valabile indiferent de numele acestora.

Pentru cine cunoaște mai puțin Bucureștiul, știrea este neutră. Instituțiile publice au, desigur, nevoie de spații corespunzătoare și decente pentru a-și desfășura activitatea. Pe de altă parte,  însă, imobilul cu pricina, administrat în prezent de regia protocolului de stat, se află pe șoseaua Kiseleff, în una dintre principalele zone verzi și turistice ale orașului, aproape de parcul Herăstrău, Arcul de Triumf și de Muzeul Satului. Probabil că vorbim despre una dintre cele mai bine amplasate și mai simbolice proprietăți imobiliare din Buc, clasată de altfel ca monument istoric. Este greu de imaginat că nu poate fi găsită o soluție care să atragă un mare lanț hotelier internațional, care să modernizeze clădirea și să o transforme într-una dintre emblemele orașului. În plus, aceasta ar fi însemnat crearea de locuri de muncă, impozite de încasat la buget și revitalizarea unuia dintre plămânii verzi ai zonei respective (hotelul este înconjurat de un parc unic pentru capitală).

În motivarea publică a deciziei, s-a spus că s-a încercat, dar a fost imposibilă găsirea unui cumpărător. Bizar. Pentru  mulți, probabil că odată cu anunțul eliminării de la vânzare s-a aflat că hotelul a fost vreodată scos la vânzare. Nu am fost informați însă care au fost demersurile făcute pentru vânzarea hotelului și dacă acestea au avut caracter pur formal sau au fost făcute eforturi de substanță. Au existat întâlniri cu (să zicem) principalele 10 lanțuri hoteliere mondiale?  Au existat anunțuri în presa economică internațională? Au fost organizate evenimente care să atragă potențialii investitori? Și-a pus cineva problema că, poate, prețul la care imobilul a fost scos la vânzare este unul nerealist de mare pentru un hotel de două stele, în care nu s-a investit nimic în ultimii douăzeci de ani și al cărui grad de ocupare este sub 20%? S-au luat în considerare variante alternative, cum ar fi asocierea statului cu investitori privați? Este posibil, deși puțin probabil, ca aceste lucruri să se fi întâmplat. Ilustrativ pentru modul în care reprezentanții statului s-au „ocupat” de vânzare este faptul că la licitația din anul 2007 anunțul de vânzare a fost publicat între Crăciun și Revelion…