Proiectul de cumpărare a sculpturii lui Brâncuși a sedus pe mulți. Ideea ca statul român să achiziționeze o operă timpurie a unuia dintre cei mari sculptori români pare, la o primă vedere, o inițiativă generoasă, care ar merita un sacrificiu financiar fie și minim din partea oricăruia dintre noi. Guvernul a adoptat de altfel și o ordonanță de urgență prin care a stabilit că sumele donate pentru a finanța achiziția vor fi deductibile de la stabilirea impozitelor.

Acest proiect suferă însă de câteva hibe care, în cel mai bun caz, îi pun sub semnul întrebării utilitatea sau, într-o viziune mai pesimistă, îi anunță chiar eșecul. Întâi, valoarea sculpturii. Este neclar cum s-a ajuns la suma de 11 milioane euro. S-a vorbit despre un raport de evaluare care stabilește valoarea la 30 de milioane, apoi despre o ofertă de vânzare cifrată la 20 de milioane euro. Unde este însă acest raport de evaluare? El nu a fost publicat până la această dată și nu cunoaștem metoda aleasă de evaluator. Un plus de transparență nu ar strica publicului…

În al doilea rând, sculptura este clasată la categoria „tezaur” a patrimoniului cultural naţional mobil. Prin urmare, conform legilor în materie, ea nu poate părăsi teritoriul României decât cu titlu cel mult temporar, pentru acțiuni cum ar fi participarea la expoziții sau eventuale restaurări. Posibilitatea „pierderii” ei de către statul român este așadar legalmente exclusă. Desigur, proprietarii sculpturii ar putea decide în mod teoretic să o ascundă de ochii lumii și să o țină acasă sau într-un seif de bancă. Puțin probabil însă. Chiar și în aceste condiții, proprietarii ar trebui să garanteze securitatea propriului domiciliu și vor fi răspunzători pentru orice vandalism, inclusiv sub spectrul unor sancțiuni penale. Toate acestea înseamnă costuri în plus, fără beneficii tangibile.

Clasarea la categoria „tezaur” și obligațiile legale aferente care sunt impuse proprietarilor ne aduc înapoi la problema evaluării corecte a a valorii sculpturii. Probabil că dacă ea s-ar vinde pe piața internațională ar aduce proprietarilor multe milioane. Necazul pentru aceștia este că, datorită reglementărilor, în mod efectiv sculptura nu poate fi plasată pe piața internațională. Aceasta reduce drastic posibilitatea ca ea să fie în mod efectiv vândută la un preț semnificativ. Este semnificativ faptul că galerii de artă internaționale nu doresc să se implice în achiziție datorită incertitudinilor de ordin juridic.

În fine, ofensiva anti-corupție poate fi de natură să inhibe realizarea unor donații semnificative din partea unor companii de stat, fie ele și profitabile. În contextul actual, riscul unor acuzații viitoare de abuz în serviciu împotriva decidenților din astfel de companii, pentru faptul că au acceptat alocarea unor fonduri pentru destinații înafara obiectului de activitate al entității respective nu poate fi neglijat.