Categorie: Cine conduce lumea?

Colonialism și răspundere

E3278B0D-3E06-4D27-976D-FCD7F174064E

Un lucru de apreciat la colonialismul clasic era existența unui embrion de răspundere față de cei guvernați. Țara – mamă purta „povara omului alb” și în această calitate se simțea datoare să asigure condiții de minime de dezvoltare în teritoriul dominat: începuturi de acces la educație, alimentație, sistem de sănătate sau infrastructură.  Dacă lucrurile nu mergeau bine, vinovatul prezumat putea fi rapid identificat și putea fi somat să adopte măsuri corective.

De-colonializarea a fost de multe ori un eșec. Mare parte din conflictele cele mai acerbe din lumea actuală – Palestina și Israel, Pakistan și India, Sudan, Siria etc. – se desfășoară pe teritorii din care plecarea țărilor occidentale s-a făcut în pripă, cu lăsarea în urmă a unor populații care fie că au ajuns reunite artificial între aceleași granițe, fie aveau revendicări aspre față de teritorii vecine. Alteori, conducerea țărilor proaspăt eliberate a intrat pe mâna unor elite locale preocupate numai de propria îmbogățire și care nu simțeau nici urmă de datorie pentru cei de rând.

Este indubitabil că țările mari și bogate continuă exploatarea fostelor state colonizate, fie că vorbim despre materii prime sau resursa umană. Formal, conducerea țărilor acestea este delegată elitei locale. Aceștia operează însă într-un canal strâmt, în care drepturile lor de decizie suverană sunt foarte limitate. Apoi, există influențe externe puternice care se asigură că oamenii capabili să ducă o politică independentă și înțeleaptă în favoarea țărilor dominate nu vor ajunge vreodată în poziții de conducere. Agenții liberi și inteligenți sunt periculoși – ei chiar ar putea implementa politici în favoarea celor guvernați! Atunci însă când o țară este condusă de incompetenți sau de oameni controlabili, cei din afara ei vor fi tot timpul avantajați.

Problema fundamentală din sistemul actual este dispariția răspunderii asociate cu actul de guvernare. Cei pe care îi vedem în față nu dețin putere reală, ci numai crâmpeie și aparență. Conducătorii reali sunt greu de identificat și în consecință nu pot fi trași la răspundere. Atunci când lucrurile merg rău în societate, oamenii nu au șansa de a corecta situația prin culpabilizarea vinovaților reali. Li se oferă în schimb posibilitatea de a sacrifica țapi ispășitori, ceea ce pentru o perioadă va atenua resentimentele, dar nu va schimba nimic pe fond.

Polonezii nu acceptă defăimarea

Zilele acestea a intrat în vigoare în Polonia o lege de protecție a națiunii poloneze împotriva defăimărilor. Prilej pentru comentarii, care, multe dintre ele, condamnă noua lege. Spre exemplu, prof. Jan Gross, originar chiar din Polonia, dar acum la Universitatea Princeton, sub un titlu ce are destinul să dea fiori („Legea poloneză a lagărelor morții este concepută să falsifice istoria”) a emis o serie de idei, care par tipice pentru reacția majorității celor care se exprimă critic pe acest subiect în presa de limbă engleză:

  • Textul ar fi fost gândit pentru a falsifica istoria holocaustului;
  • Legea oprește orice dezbatere despre complicitatea polonezilor în persecutarea evreilor;
  • Există temeri că legea ar pune practic orice supraviețuitor al holocaustului sub riscul urmării penale;
  • Evreii s-ar simți amenințați din nou, deoarece amintirile lor ar fi infracționalizate.

Pentru cine dorește să verifice cu ochii săi dacă aceste idei sunt întemeiate, misiunea nu este ușoară, pentru că părerile despre lege întrec în număr și popularitate referirile exacte la textul legii. Odată depășit acest obstacol, vedem, deloc surprinzător pentru starea mass media de astăzi, chiar atunci când semnăturile afișate sunt dintre cele mai credibile, că lucrurile nu stau așa cum sunt prezentate. Pe scurt:

  • Legea sancționează pe cei care emit afirmații „contrare faptelor”. Cu alte cuvinte, cei care formulează o acuzare pe baza legii trebuie să demonstreze că acuzații au făcut afirmații mincinoase;
  • Sunt incriminate declarațiile care culpabilizează națiunea poloneză în întregul său. În mod evident, dacă afirmația vizează un individ sau chiar un grup de indivizi, fie ei și polonezi, atunci nu se intră sub incidența legii;
  • Legea nu se aplică celor se exprimă în virtutea activității lor artistice sau științifice.

Aceste corecturi fiind făcute, se pune întrebarea dacă nu ar trebui să cădem de acord că legile care limitează dreptul la opinie nu sunt binevenite. Faptul că o persoană se poate expune la sancțiuni penale, cu închisoare, pentru că spune ceea ce gândește este de neacceptat. Din păcate, poarta a fost deschisă de legile care incriminează negarea holocaustului, care există acum în aproape toate țările europene. Este de înțeles obiectivul lor, generos, de a onora cea mai expusă categorie dintre victimele celui de-al doilea război mondial.

În mod normal, persoanele care fac afirmații neadevărate cad sub povara oprobriului public. Este necesar să fie trimise și la închisoare? Redactorii legilor anti-holocaust au considerat de mai multă vreme că da. Ceea ce s-a pierdut însă prin redactarea acestor legi este sentimentul inatacabilității dreptului la opinie. Prin deschizătura practicată de asemenea reglementări era inevitabil să se strecoare inițiative care să ducă lucrurile mai departe. În estul Europei, aproape fiecare națiune se simte victima istoriei. Reacția polonezilor, care au pierdut la rândul lor circa 3 milioane de oameni în război, este așadar nu doar mai puțin gravă decât a fost prezentată, dar, într-o bună măsură, deloc surprinzătoare.