Observațiile de mai jos vizează câteva aspecte procedurale legate de recenta Hotărâre nr.32/06.12.2024 a Curții Constituționale a României, prin care s-a luat decizia anulării alegerilor prezidențiale.

La ora scrierii acestor reflecții, constatăm că lumea se află în fierbere. Avem alegeri contestate, demonstrații stradale și paralizie instituțională în Georgia, conflict constituțional în Coreea de Sud, căderea Guvernului din Franța, escaladarea conflictului din Ucraina (concomitent cu discuțiile despre o posibilă pace), prăbușirea regimului Assad din Siria, așteptarea unor alegeri fierbinți în Germania și, nu în ultimul rând, pregătirea unei tranziții masive de putere în Statele Unite. Conexiunile dintre aceste evenimente și recenta hotărâre a Curții nu sunt deloc excluse. Totuși, pentru simplitate, vom lăsa deoparte analiza geopolitică și de intelligence a motivațiilor și efectelor hotărârii Curții și ne vom concentra numai asupra laturii procedural-juridice.

Autosesizarea Curții, ceva nou și nu foarte legal

După cum rezultă din hotărâre, Curtea a constituit dosarul în scopul de a examina aspectele referitoare la corectitudinea și legalitatea procesului electoral cu privire la alegerile prezidențiale. Autosesizarea s-a produs printr-o încheiere a Curții pronunțată chiar în ziua hotărârii (6 decembrie 2024). Curtea a invocat art.146 lit. f) și 142 din Constituție, potrivit cu care aceasta „veghează” la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și este „garant” al supremației Constituției.

Curtea Constituțională nu este o instanță judecătorească în sens clasic, dar este totuși un organism jurisdicțional. Astfel de organisme nu se autosesizează niciodată, ci sunt învestite prin cereri formulate de către părți care au dreptul legal să acționeze în acest sens. După sesizare, organismul jurisdicțional informează părțile interesate, care primesc posibilitatea de a depune puncte de vedere și probe proprii.

Organismul jurisdicțional trebuie să asigure în permanență respectarea obligației sale de neutralitate față de părțile implicate și să își formeze convingerea fără a se antepronunța, numai după analiza tuturor punctelor de vedere și a probelor aflate la dosar. Este inadmisibil într-o societate democratică ca un organ jurisdicțional să poată lua o decizie prin care să afecteze drepturile și interesele legitime ale unei persoane fără a da posibilitatea acelei persoane să își exprime punctul de vedere.

Aceste principii nu au fost respectate prin decizia de autosesizare a Curții. Aceasta a cumulat în esență rolul de acuzator și de judecător, ceea ce este nepermis.

Mai specific, potrivit art.10 din Legea sa de organizare (nr.47/1992), Curtea poate fi sesizată numai în cazurile expres prevăzute de art.146 din Constituție și de legea sa organiză, iar sesizarea trebuie făcută în scris și motivată. Or, acest text legal exclude posibilitatea autosesizării.

Eroarea cu privire la auto-activarea Curții s-a repercutat și asupra caracterului nepublic al procedurii urmate de aceasta. Potrivit art.12 din Legea nr.47/1992, ședințele Curții sunt publice, afară de cazul când, din motive întemeiate, Curtea hotărăște altfel. Publicitatea unei ședințe de judecată nu este numai o cerință pur formală, ci o importantă garanție a rolului social esențial jucat de justiție, a comportamentului său democratic și a legăturii acesteia cu cetățenii. Din conținutul hotărârii nu rezultă că ședința ar fi fost publică și nici motivele pentru care Curtea ar fi optat pentru o ședință secretă (chestiune asupra căreia avea dreptul să decidă, dar cu privire la care avea obligația să explice poziția sa).

Probatoriul folosit provine dintr-o singură sursă

Curtea s-a bizuit în exclusivitate pe documente intrate în spațiul public prin desecretizarea de către Președinție a unor materiale informative emise de servicii secrete și ministerul afacerilor interne. Notele acestea nu au avut însă scopul de a fi folosite în proceduri jurisdicționale și nu se pot ridica prin definiție, ele singure, la standardele probatorii care trebuie respectate de un judecător.

Problema fundamentală care se ridică este că o astfel de manieră de acțiune nu poate fi suficientă pentru a fundamenta luarea unor decizii de către Curtea Constituțională și în general de către orice alt organism jurisdicțional. Procesul decizional al oricărei jurisdicții trebuie să includă contradictorialitate, respectiv posibilitatea tuturor părților implicate de a intra în dialog și a furniza argumente proprii, precum și probe care să infirme sau să nuanțeze probatoriul propus de oponent. Dacă această regulă nu se respectă, procedura judiciară decade într-o farsă, rămâne o formă lipsită de substanță, folosită pentru a validarea unor decizii deja luate.

O chestiune distinctă este ce anume s-a probat prin documentele desecretizate. În acestea, nu se invocă furnizarea de informații false către alegători, ci faptul că ar fi existat nereguli cu privire la promovarea unuia dintre candidați și cu privire la finanțarea campaniei electorale a acestuia. Astfel, creșterea conturilor care îl susțineau pe un candidat „nu a fost organică” („similară unor evenimente virale natural”), ci TikTok (care este citată ca sursă) „apreciază că practic sunt voluntari coordonați”.

Or această situație ridică următoarea întrebare: viralizarea (chiar și artificială) a unor informații care sunt corecte poate fi asimilată cu o fraudare a alegerilor? Evident, răspunsul ar trebui să fie negativ. Decurge însă de aici o altă chestiune, cea a transparenței metodelor de promovare și a finanțării campaniei electorale. Candidatul Călin Georgescu a declarat zero costuri pentru campania sa electorală, dar se invocă în materialele desecretizate faptul că acesta ar fi beneficiat de forme de promovare plătită de o terță persoană, care este investitor în zona de criptomonede.

Dacă aceste fapte sunt adevărate, atunci ar fi fost necesar să se clarifice dacă un terț poate opta pentru a se implica în promovarea unui candidat, fără ca acțiunile sale să îmbrace forma reglementată a publicității electorale și a finanțării de campanie electorală. Nu numai că nu există însă o reglementare clară care să interzică o astfel de conduită, dar ar fi chiar imposibil de reglementat așa ceva fără a se ajunge la situații absurde. Astfel, de exemplu, ar fi foarte ușor de compromis campania electorală a unui candidat prin implicarea unui terț în favoarea acestuia, fără a parcurge formalitățile legale.

În plus, pe durata campaniei electorale, oricine are dreptul la opinie și la exprimarea acestuia în favoarea unuia sau altuia dintre candidați. Există desigur oameni dispuși să își închirieze opiniile sau să le vândă celui mai bun plătitor. Moralmente, acțiunile unor asemenea indivizi sunt reprehensibile, dar ele nu sunt neapărat nelegale. Procesul electoral presupune o concurență și o selecție a opiniilor și a programelor de acțiune propuse de candidați. Unele dintre aceste opinii sau programe pot fi greșite sau chiar dăunătoare. Regula jocului presupune însă ca decizia finală să fie tranșată prin vot.

Posibilitatea Curții de a anula alegerile

Anularea alegerilor prezidențiale reprezintă o decizie extremă, a cărei singură reglementare se regăsește în art.52 din Legea nr.307/2004. Pentru a se decide astfel, trebuie să existe o fraudă, iar aceasta trebuie să fie suficient de importantă încât să modifice atribuirea mandatului sau, dacă analiza se face după primul tur de scrutin, ordinea candidaților care pot participa la al doilea tur de scrutin.

În cazul nostru, nu s-a urmat această cale legală, iar Curtea nu a invocat aplicarea acestui text legal, ci a preferat să inoveze și să considere că atribuțiile sale reglementare de art.142 și 146 din Constituție i-ar oferi și dreptul de anulare a alegerilor. Este un precedent extrem de periculos, deoarece nici un organ statal nu poate exercita atribuții în afara celor consacrate în mod expres de lege sau de Constituție. Atribuțiile Curții de garant al supremației Constituției, respectiv de a veghea asupra procesului de alegere a Președintelui, nu se pot realiza prin depășirea cadrului legal existent și prin auto-atribuirea unor competențe care nu au fost acordate de puterea legiuitoare. Textele invocate de Curte sunt dispoziții de principiu, care se aduc la îndeplinire prin proceduri expres reglementate de Constituție și de lege, iar nu prin inovații adoptate de Curte la adăpostul calității sale de ultim decident în materie electorală.

Există în materialele desecretizate informații din care rezultă posibila încălcare a legislației electorale (spunem „posibila”, pentru că probele respective nu au fost prezentate acuzaților, care nu au avut șansa de a își exprima punctul de vedere). Chiar dacă însă ar fi dovedită încălcarea legislației, faptele respective sunt supuse unor sancțiuni proprii, prevăzute de legislația aplicabilă cu privire la desfășurarea campaniei electorale și a finanțării acesteia. Printre aceste sancțiuni nu se numără și anularea alegerilor.

Prelungirea mandatului președintelui României

Pe lângă faptul că s-a autosesizat (decizie în sine greșită), Curtea a optat pentru a depăși chiar și limitele acestei auto-sesizări, pronunțându-se și asupra prelungirii mandatului președintelui României, deși nimeni nu i-a cerut acest lucru și nici nu exista posibilitatea de a decide așa ceva în condițiile în care avea de analizat doar corectitudinea procesului electoral.

Astfel, Curtea, cu invocarea art.83 alin.(2) din Constituție, a decis prelungirea mandatului prezidențial până la depunerea jurământului de către Președintele nou ales. În acest fel, Curtea a intrat în conflict cu prevederea art.83 care dispune că durata mandatului este de 5 ani și a golit de conținut alin.(3), conform cu care mandatul prezidențial se poate prelungi numai în caz de război sau catastrofă (să sperăm că nu va apărea una dintre aceste două situații care să determine o nouă prelungire…).

În mod practic, nu există nicio limită de timp pusă prelungirii mandatului prezidențial, care poate opera câteva luni sau chiar ani, fără ca cetățenii să aibă prilejul unui nou vot.

Întrebări finale

Este hotărârea Curții Constituționale răul cel mai mic? Se poate susține că, prin încălcările normelor procedurale arătate mai sus, Curtea nu a făcut altceva decât să salveze democrația constituțională din România și să se opună la preluarea conducerii țării de forțe pro-ruse? Dar se poate proteja democrația prin mijloace contrarii ei? Sau Curtea nu face altceva decât să își acorde puteri noi, care nu i-au fost acordate de lege și care nu pot fi cenzurate de nimeni?

Uimitoarea victorie în primul tur al alegerilor prezidențiale a unui candidat venit parcă de niciunde este o premieră care contrazice mai multe puncte de vedere consacrate. Pentru prima dată, un candidat independent sparge monopolul partidelor și se califică în turul decisiv. Apoi, candidatul a lipsit sau a fost foarte discret prezentat pe marile platforme media tradiționale, fie că se vorbește despre TV, radio sau cele mai urmărite publicații on-line. Campania sa a fost inedită, s-a desfășurat în mediul rețelelor de socializare, cu precădere al TikTok. Sondajele de opinie nu au identificat ascensiunea sa înainte de votul propriu-zis, scorul său fiind considerat neglijabil.

Clipurile candidatului au fost interzise cu câteva zile înainte de alegeri, din motive neclare. Nimeni nu a dezbătut prea mult această măsură, ea stârnind mai puține reacții decât (la fel de bizara și desigur nelegala) interzicere a candidaturii Dianei Șoșoacă. Am auzit doar scurta reacție a candidatului, care a spus că „li s-a făcut frică” și că înainte de a răsări soarele este frig și întuneric, iar noi suntem încă în acel loc și timp.

Motivul esențial pentru care s-a ajuns la această finală este unul mai larg, care depășește granițele ideilor specifice României. În lume, în special în zona cultural occidentală, s-au format două tendințe principale de gândire. Una dintre ele este globalismul sau așa numită ideologie woke, care pornește de la o viziune cu precădere subiectivă asupra lumii. Pentru acest curent de gândire, realitatea nu mai este un dat care se constată, descoperă sau demonstrează, ci devine efectul viziunii și sentimentelor personale, care se impun asupra mediului din jur și pe care îl pot modifica după bunul plac.

În această lumea, nu mai există  o ierarhie a valorilor, ci orice opinie devine la fel de bună ca alta. Personalitatea proprie fiecărui individ și calitățile sale native sunt depreciate, iar omul este văzut ca un produs pur cultural al societății în care viețuiește. În această perspectivă asupra lumii, totul este redefinibil, înlocuibil și atacabil. Orice atribut fundamental al existenței umane este atins în cea mai intimă substanța a sa și poate fi rescris în maniera dorită de cei care dețin puterea. Normalitatea este eliminată și incriminată. În această lume, proclamarea unor adevăruri esențiale, precum a afirma despre cineva că este femeie sau bărbat, devine o ofensă.

La nivel personal, confuzia între genuri este încurajată și privită ca un semn de mare progres. La nivel colectiv, apartenențele care dădeau sens și valoare indivizilor, precum națiunea, biserica ori colectivitățile locale trebuie și ele desființate. Proprietatea privată este prea riscantă, deoarece ea poate fi baza unei vieți și decizii autonome, așa încât se cuvine limitată sau chiar abandonată.

Se promovează acumularea de „experiențe” personale, se valorizează noțiuni precum work-life balance, se pun speranțele pentru rezolvarea problemelor societății în reglementări agresive și invazive. Schema de gândire a acestor oameni le conferă siguranță asupra a tot ceea ce consideră că știu și nu le lasă loc pentru dubii. În acest fel, ei sunt gata să se supună fără discernământ ordinelor și constrângerilor dictate de stăpânire, ba chiar se folosesc de ocazie pentru a se afirma ca mici tirani, preluând aceste ordine și încercând să le impună celor din jur. Modul în care s-a gestionat criza Covid-19 este cea mai bună dovadă asupra efectelor inerent represive ale acestui mod de a te raporta la lumea din jur.

Gândirea woke este profund dogmatică. Ea nu admite nici contraziceri, nici nuanțe. Astfel, de pildă, ea ideologizează și idealizează așa-zis comunitate LGBTQ+. Dacă însă o „L” sau un „G” consideră inacceptabilă o chestiune precum noua definiție a femeii sau consideră că s-a mers prea departe în promovarea „T” (de ce se permite, de exemplu, terapia conversiunii de sex la minori?) atunci congregația credinței woke se alarmează, se inflamează și proclamă decrete de excomunicare.

Ideologia globalistă s-a autoproclamat superioară din punct de vedere moral și consideră nu numai că punctele sale de vedere reprezintă semnul unui progres inevitabil, dar și că orice deviere de la dogmele sale trebuie aspru sancționată. Punctele de vedere alternative nu mai merită nici un fel de considerație, iar oponenții sunt prigoniți sub imperiul lui cancel culture, excluși din lumea pretins civilizată și împroșcați cu ofense greu de spălat. Ei sunt categorisiți ca fiind de extremă dreaptă, exponenți ai fascismului ori hitlerismului, „deplorabili” (după o vorbă rostită în campania electorală din SUA din 2016; proști și sărăci, cum s-ar spune la noi pe stil mai vechi), white supremacists, rasiști sau misogini, pro-ruși și altele asemenea. Odată ce se lansează astfel de aprecieri, orice dezbatere devine însă imposibilă, iar așa-zișii retrograzi nu mai altă opțiune, pentru salvarea reputației lor, decât să se retragă și să își ascundă opțiunile, pe care să le manifeste din când în când, la vreun meci de fotbal, într-o demonstrație de stradă ori, spre stupoarea și scârba intelighenției globaliste, la vot.

De cealaltă parte stă gândirea conservatoare, întreținută de oameni aplecați spre ideea de familie, tradiție și de națiune, pentru care viața nu are sens decât dacă își trage seva prin rădăcini adânci înfipte în pământul în care s-au născut. Sunt oameni care se consideră construiți din spirit, iar nu numai dintr-o alterabilă materie. Pentru aceștia, human enhancement nu este nici necesitate, nici evoluție inevitabilă. Ei consideră că destinul uman se construiește prin inițiativă proprie și asumarea răspunderii individuale atât față de ceilalți, cât și față de sine. Pentru conservatori, credința rămâne un ghid esențial pentru structurarea vieții și oferă perspectiva miluirii cerești pentru meritele noastre pământene.

În acest peisaj, conceptele politice tradiționale precum „stânga” ori „dreapta” nu mai au nici un sens. Încercarea de a încadra noile mișcări pe aceste vechi formule duce la rezultate ridicole, precum calificarea USR ca mișcare politică de „dreapta”, în condițiile în care aceasta vede soluțiile pentru problemele societății numai în acțiune statală și subordonează conduita și inițiativa individuală reglementărilor și dictatelor autorităților. La fel de eronată este clasificarea unui partid ca AUR (și a echivalentelor sale din alte țări, dar racordate la aceeași școală de gândire) ca fiind o entitate de „extremă dreapta”. Partidele de acest ultim tip nu fac altceva decât să invoce valori care nu demult erau considerate pe scară largă ca fiind foarte onorabile, precum familia, proprietatea privată, națiunea ori protecția împotriva migrației necontrolate.

În România anilor recenți, ideologia globalistă părea să nu aibă concurență. Ea a fost asumată în mod mai deschis și mai agresiv, precum la nivelul REPER sau USR, fie la modul tranzacțional, de tipul  „spunem ca ei și facem ca noi”, așa cum au încercat să se deplaseze pe sub radar partidele mari tradiționale, precum PSD ori PNL. Locul lăsat liber pentru tradiționaliști a fost ocupat în consecință de AUR și, mai nou, SOS România. Până la alegerile de acum, această mișcare a fost lipsită de anvergură și nu a avut un lider cu prezență și discurs capabile să coaguleze energiile conservatoare.

La adăpostul guvernării și auto-impresionate de măiestria unor târguri subterane, partidele tradiționale s-au îmbolnăvit de mândrie. Au considerat că orice este tranzacționabil și că voturile vor veni către ele indiferent de calitatea ofertei de candidați pe care o propun electoratului. În apărarea lor, în multe ocazii, această abordare chiar funcționează. Procesul democratic este mai degrabă o aparență, iar rezultatul alegerilor poate fi lesne pilotat în direcția dorită. Dar din când în când, realitatea se revanșează, hybrisul este pedepsit, iar cel incapabil să înțeleagă schimbare lumii va dispare.

Calificarea în finală a unor candidați precum cei ieșiți pe primele două locuri la alegerile din 24 noiembrie este o surpriză neplăcută pentru mulți, dar este o știre binevenită pentru că ea oferă o ocazie inedită și posibil unică pentru România și pentru multe alte țări, aceea de a tranșa prin vot preferința majorității pentru globalismul woke sau pentru tradiționalism. Globalismul woke a fost impus de sus în jos, printr-un imens efort birocratic și instituțional. El este foarte rar plebiscitat, iar când acest lucru se întâmplă, adeseori va pierde. Pentru că atunci când oamenii înțeleg mizele aflate în mod real în joc, ei vor rămâne de modă veche și vor alege umanitatea, chiar dacă persoanele care le cer votul sunt imperfecte. Ei vor respinge trans-umanitatea, indiferent sub ce formă se prezintă aceasta.