Categorie: Justiție

Un antrenor și inovațiile din dreptul penal

Tema abordată este una delicată, așa încât se impune să se înceapă cu un disclaimer: rândurile de mai jos nu se referă la situații în care minorii sunt victima violenței sau abuzurilor sexuale. Acestea pot fi fapte grave, care sunt sancționate și care trebuie pedepsite. Avem însă în vedere situațiile în care educatorul unui copil îl îndrumă pe acesta spre marea performanță, indiferent de domeniu și metodele care pot fi aplicate pentru a avea succes. Așa ajungem la omul despre care merită să vorbim. John Geddert a fost antrenor al lotului de gimnastică al SUA la Jocurile Olimpice de la Londra din 2012 (când a câștigat aurul), precum și al gimnastei Jordyn Weiber, campioană mondială absolută în anul 2011, la vârsta de 16 ani. După ce a fost pus sub acuzare pentru fapte legate de cariera sa de antrenor, la data de 25 februarie 2021, Geddert s-a sinucis.

Setul cel mai important de acuzații aduse împotriva lui Geddert viza 20 de pretinse fapte de „trafic de ființe umane”. Potrivit procurorilor, el ar fi folosit „forță, fraudă și coerciție” împotriva tinerelor sportive pe care le antrena, în scopul de a obține „câștiguri financiare”. Geddert era un antrenor de modă veche, care credea în antrenamente dure și în sacrificiul personal. Declarativ, vremea unor astfel de abordări pare să fi trecut, mai ales în sporturi precum gimnastica feminină, în care vârful carierei se atingea de obicei înainte ca sportivele să împlinească vârsta majoratului. Reușita în sportul de mare performanță este condiționată în mod evident de disponibilitatea și capacitatea sportivului de a se împinge dincolo de limitele aplicabile în mod mod obișnuit. Dacă vorbim despre o persoană majoră, nu sunt neapărat probleme, pentru că o astfel de persoană are dreptul de a decide în cunoștință de cauză. Dar minorii?

Ceea ce pune în discuție această acuzare este posibilitatea legală a unui antrenor de a supune pe sportivii săi minori unor antrenamente dure și unui regim de viață spartan. Nu există nici o dispoziție clară în dreptul penal care să impună un anumit grad de intensitate sau lejeritate antrenamentelor sportive. De aceea, procurorul de caz a recurs la o inovație, respectiv a considerat că faptele lui Geddert s-ar încadra la noțiunea de trafic de ființe umane. Această abordare este problematică din mai multe motive.

Întâi, dreptul penal nu permite analogia. În acest domeniu, se mizează pe claritate, deoarece oamenii au dreptul să cunoască care anume sunt comportamentele care le sunt permise sau după caz interzise. Dubiile sunt excluse, iar dacă ele există, joacă întotdeauna în favoarea celui acuzat. Acuzarea nu poate miza nici pe asemănarea dintre situația analizată și o dispoziție penală expresă. Similitudinea de situații nu poate fi un argument valid pentru a susține o condamnare penală. Teoretic, un anume comportament ar putea fi considerat moralmente reprehensibil, dar aceasta nu îl transformă automat într-o infracțiune. Inovațiile jurisprudențiale în crearea de infracțiuni sunt extrem de periculoase și păgubitoare pentru libertatea individului. Atunci când ele sunt necesare, trebuie operate prin voința legii și a Parlamentului, nu a oamenilor chemați să aplice legea.

Al doilea, traficul de ființe umane nu a fost considerat niciodată ca fiind aplicabil în astfel de situații. Sportivii, chiar și cei minori, nu sunt angajați ai antrenorilor. Dimpotrivă, prestatorul de servicii era antrenorul, Geddert în cazul nostru. Sigur că acesta obținea câștiguri financiare, dar acestea erau plătite nu ca efect al exploatării forțate a unor ființe umane, ci în calitatea sa de antrenor. Dacă se admite că Geddert trafica ființe umane, atunci orice profesor care solicită o muncă intensă, peste medie, din partea elevilor săi, ar putea fi teoretic subiect activ al infracțiunii.

Al treilea motiv este că viziunea acuzării pune sub semnul întrebării capacitatea părinților, a profesorilor și a antrenorilor de a îndruma copiii să caute excelența în anumite domenii care necesită o pregătire începută la vârste fragede. Instrumentele muzicale, limbile străine, performanța intelectuală sau sportivă toate cer sacrificii încă din vremea copilăriei. Chiar și o educație medie presupune disciplină și urmarea unui program de lucru care nu este neapărat în acord cu ceea ce își dorește copilul. Ar trebui atunci să echivalăm nefericirea de moment sau nemulțumirea unui copil cu calitatea de victimă a unei infracțiuni? A răspunde da la o astfel de întrebare înseamnă a urma un drum foarte periculos, la finalul căruia mulți părinți sau profesori pot fi transformați în mod nejustificat în infractori. Copiii ar avea și ei de suferit. Este lăudabil să ai încredere în natura umană și să crezi că un copil se poate forma fără o minimă disciplină și fără unele sacrificii. Dar până la urmă este o convingere greșită și dăunătoare, pentru că poate duce la o societate compusă din oameni care consideră că li se cuvine totul, fără a oferi mare lucru în schimb.

Ar fi posibil un caz Geddert și în România? Într-un fel, s-a și întâmplat, deși atunci s-a încercat doar utilizarea într-o formă contorsionată a infracțiunii de abuz în serviciu, deoarece probabil că nimeni nu s-a gândit probabil la încadrarea faptelor la infracțiunea de trafic de persoane. În interpretarea bizară conferită legii de procurorul din cazul Geddert, riscul există. Astfel, art.211 Cod penal, sancționează fapte precum „primirea” unui minor, „în scopul exploatării acestuia”. Iar exploatarea este definită în art.182 ca „supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forțat”. Mai mult, acordul minorului nu reprezintă cauză justificativă.

Dar ce înseamnă munca? Potrivit dicționarului explicativ, ea reprezintă o „desfășurare a unei activități fizice sau intelectuale îndreptată spre un anumit scop” sau un „efort de a realiza ceva; strădanie; ocupație, îndeletnicire”. Cu alte cuvinte, orice activitate poate reprezenta „muncă”. În aceste condiții, dacă munca are caracter „forțat”, atunci ea poate deveni, în condițiile de mai sus infracțiune de trafic de minori, infracțiune considerată chiar mai gravă atunci când autorul abuzează de poziția sa de „încredere sau de autoritate” asupra minorului (situație în care se află totdeauna un părinte, un profesor sau un antrenor). Iată cum orice temă dată spre rezolvare acasă, orice lecție de pian, șah sau antrenament de tenis poate deveni infracțiune în mâinile unui zelos ocrotitor al minorilor. Scenariu absurd? Să sperăm. În cazul lui Geddert, acest scenariu s-a materializat și l-a costat întâi cariera, apoi viața.

Problema cu acuzarea lui Ion Iliescu

iliescu-mineri-77713400-465x390

Ion Iliescu, Petre Roman și alți câțiva, printre care celebri mai sunt încă Adrian Sârbu și Miron Cozma, au devenit obiectul unei acțiuni penale deschise ieri de Parchetul General, probabil în dorința de a marca precis 27 de ani de la fuga lui Nicolae Ceaușescu. Acuzația se referă la crime împotriva umanității care ar fi fost comise de inculpați cu ocazia mineriadei din iunie 1990. Procurorii susțin că persoanele din cauză:

au aderat la atacul generalizat si sistematic lansat impotriva unei populatii civile, respectiv impotriva manifestantilor din Piata Universitatii din Bucuresti, precum si a populatiei Bucurestiului, atac in care a fost  implicata participarea fortelor armate ale Ministerului de Interne, Ministerului Apararii Nationale, Serviciului Roman de Informatii, precum si a unui numar de peste zece mii de mineri si alti muncitori din mai multe zone ale tarii.

Infracțiunea despre care se presupune că ar fi comisă este cea de crimă împotrivă umanității, prevăzută de art.439 din Codul penal actual. Acest tip de acuzare ridică însă mai multe probleme.

1. Inculpaților li se aplică legea cea mai favorabilă

Crimă împotriva umanității? De ce această încadrare? Codul penal care era în vigoare în anul 1990 nu prevedea o asemenea infracțiune, cel puțin nu în aceiași termeni. Incriminarea în forma curentă începe astfel:

Art.439 C.pen (actual):

(1)Săvârşirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populaţii civile, a uneia dintre următoarele fapte: […]
Infracțiunea de crimă împotriva umanității pare să fi fost dezlipită din cea de genocid, care în 1990 era reglementată așa:
Art.357 C.pen. (1990):
(1)Săvârşirea în scopul de a distruge în întregime sau în parte o colectivitate sau un grup naţional, etnic, rasial sau religios, a vreuneia dintre următoarele fapte: […]
Derivele violente din 13-15 iunie 1990 au fost reprobabile, dar nu se poate spune în mod rezonabil că au în vedere distrugerea unei colectivități așa cum spunea Codul penal de atunci. În mod evident, în condițiile în care infracțiunea de crimă împotriva umanității nu exista în 1990, inculpații nu pot fi trași la răspundere pe seama Codului penal actual pentru că le profită legea mai favorabilă. Este o piedică simplă și puternică în calea atragerii răspunderii penale. Procurorii trebuie să se fi gândit însă la această problemă și probabil, atunci când va fi cazul, vor încerca să vină cu o explicație. Deocamdată însă, acuzarea pare vulnerabilă.

2. De ce este acuzația excesivă

 Procurorii susțin că s-ar fi procedat la un „atac generalizat și sistematic” împotriva unei „populații civile, respectiv asupra manifestanților din Piața Universității”. Da, în iunie 1990 s-au produs traume severe, de toate naturile. A fost momentul în care imaginea României în lume, zdrobitor pozitivă după Revoluția din 1989, s-a înnegrit pentru totdeauna. Niciodată până azi românii nu au mai fost priviți în afara țării cu simpatia pe care au avut-o la începutul anului 1990. Vechii comuniști și securiști și-au solidificat pozițiile de control al societății, iar șansa țării de a reface un traseu democratic autentic a fost distrusă. Exodul post-revoluționar al românilor a început atunci.
Cu toate acestea…
Acuzația suferă de contorsionism juridic. Textul din Cod pe care se întemeiază procurorii este menit să protejeze de violențe „populația civilă”. Manifestanții din Piața Universității nu pot fi asimilați însă unei „populații”. O „populație” poate fi constituită numai de un colectiv numeros de oameni, care coexistă în mod stabil pe un teritoriu determinat. Manifestanții nu sunt o „populație”, ci un „grup”, respectiv o entitate diversă, esențialmente temporară, din care fac parte oameni aduși împreună de aderența la idei comune.
Acuzatorii au simțit această piedică așa încât afirmă în subsidiar că atacul ar fi vizat întreaga populație a Bucureștiului. Da, dacă este adevărat și dacă poate fi probat, un asemenea atac ar putea fi premisa unor fapte care să fie încadrate la infracțiunea de crimă împotriva umanității. Violențele minerilor au vizat cu precădere manifestanții din Piață și sediile partidelor istorice, care au fost vandalizate. Aceste incidente (violente și care ar fi trebuit să fie pedepsite încă de atunci, dar nu au fost) nu au vizat însă „populația Bucureștiului” în ansamblul acesteia, așa încât chiar și așa acuzația este greu de susținut.
Dosarele penale întemeiate pe noțiunea de crimă împotriva umanității sunt foarte rare. Război, epurare etnică sau pe alte criterii, ucideri sau mutilări în masă. Acestea ar trebuie să fie situațiile în care să se discute despre această infracțiune. Reprimarea violentă a unor manifestații, dacă este făcută contrar legii, poate fi ea însăși o infracțiune (omor, lovituri cauzatoare de moarte, vătămare corporală, distrugere etc.), dar, de regulă, nu crimă împotriva umanității.

3. Problema prescripției

Cum s-a ajuns totuși la această încadrare juridică hazardată? Faptul că din iunie 1990 au trecut mai bine de 26 de ani oferă răspunsul: infracțiunea de crimă împotriva umanității nu este prescriptibilă. Dosarele pot fi instrumentate la nesfârșit, iar presupușii infractori chemați în fața autorităților întreaga lor viață. Dacă încadrarea juridică ar fi fost cea de omor (sau de instigare ori complicate la omor), conform Codului din 1990, termenul de prescripție ar fi fost de 15 ani și el s-ar fi împlinit încă din 2005 (aici există unele rezerve care țin de particularități ale dosarului pe care nu le putem ști; termenele de prescripție pot fi întrerupte, iar cursul prescripției se reia de la început, dacă se realizează în timp util acte de urmărire penală).
Pentru mulți, faptul că răspunderea penală poate fi supusă prescripției ar putea părea o chestiune dubioasă. Este evident că ar fi incorect să se gândească în acest fel. Infracțiunile care nu sunt sancționate rapid sunt uitate. Sancționarea după mulți ani de la comiterea faptelor lasă de multe ori un sentiment de insatisfacție. O justiție târzie este una șchioapă, imperfectă.
Pe lângă aspectele filosofice însă, există și chestiuni practice care justifică intervenția prescripției. Obținerea unei condamnări presupune furnizarea unor probe care să meargă dincolo de orice îndoială rezonabilă privind vinovăția unui inculpat. Or, după zeci de ani, probele sunt tot mai greu de obținut. Multe documente dispar, potențiali martori mor sau memoria lor devine difuză ori se împodobește cu amănunte adăugate la multă vreme după petrecerea faptelor. Pe de cealaltă parte, cel acuzat, pus în situația de a se apăra, are dificultăți chiar mai mari în găsirea probelor care, eventual,  ar putea să-l disculpe. Atunci când generațiile vechi ies din scenă, stabilirea faptelor și imputarea răspunderilor devin misiunea istoricului și încetează a fi cea a juristului.

4. Manifestația din Piața Universității era nelegală, dar intervenția a fost excesivă

piata-universitatii-romania-proiectiile-docuart
Meritele morale ale manifestației din Piață trebuie afirmate și conservate pentru noile generații (cu rezerva necesară că unii din liderii manifestației par să fi fost plantați acolo sau manevrați de serviciile secrete…). Acolo se aflau oameni care credeau în democrație și care simțeau că idealurile pentru care se murise în decembrie erau sufocate de restaurația comunisto – securistă, condusă de oameni aflați până atunci în planul al doilea în partidul comunist și în stat.
Aici apar însă niște precizări necesare. Manifestația a fost neautorizată din prima clipă. Centrul Bucureștiului a fost blocat complet vreme de câteva luni (cine își închipuie că așa ceva ar fi tolerat în anul 2016?!). După alegerile din 20 mai 1990, câștigate clar de Iliescu și FSN, idealiștii Pieței s-au retras. Practic, la 13 iunie acolo se mai aflau numai rebeli revoltați de dragul revoltei, a căror prezență nu mai avea nici un orizont practic. Spiritul originar al Pieței se diluase, iar luarea de măsuri legale pentru a reda Piața traficului public erau justificate.
mineriada03_mineriada_ap-1024x768
Până aici, lucrurile par să fi fost în regulă. Autoritățile statului aveau dreptul legitim de a interveni și de a elibera spațiul public. Aici încep misterele cu privire la ceea ce s-a întâmplat acolo. Manevrele pentru golirea Pieței au fost conduse cu stângăcie și au degenerat în violență. Provocatori infiltrați în rîndul  manifestanților au atacat violent polițiștii și jandarmii, au luat cu asalt Ministerul de Interne și atuncau în stânga și în dreapta cu cocktailuri Molotov (atunci am aflat ce erau acestea: amestecuri de substanțe incendiare). Ocazia părea coaptă pentru decapitarea partidelor istorice care, deși obținuseră procente simbolice la alegeri, erau văzute în continuare ca pericol pentru guvernarea fesenistă. La chemarea lui Iliescu au sosit minerii, care au pus muncitorește lucrurile în ordine. Sute de oameni au fost bătuți pe stradă, iar puținele imagini care au fost filmate atunci au făcut de râs întreaga țară.

5. De ce acțiunea procurorilor se poate termina rău

Răspunderea juridică a celor implicați în crearea condițiilor pentru actele violente din iunie 1990 ar fi fost justificată. Ar fi fost bine ca ea să intervină însă la timp și să fie încadrată pe texte legale realmente aplicabile evenimentelor de atunci. Deschiderea acțiunii penale abia azi poate duce la două rezultate, ambele negative. Întâi, poate să eșueze, datorită problemelor de interpretare juridică corectă a textelor aplicabile (o parte din ele, expuse mai sus). Apoi, în mod alternativ, să presupunem că dosarul s-ar solda cu condamnări penale. Problema este că se simte mirosul de abuz în acest demers. Textul legal invocat de acuzare nu pare aplicabil, și nici măcar nu exista în 1990.
Dilema este următoarea: merită să condamnăm persoane pe care le știm vinovate, chiar dacă trebuie să forțăm interpretarea legii? Aplicarea distorsionată a legii nu aduce nimic bun pe termen lung. Un abuz în numele unui ideal va genera alte abuzuri în viitor. Atunci când vom rămâne însă cu abuzul, dar vor dispărea idealurile.

 

 

 

Cine plătește prejudiciul pentru #colectiv?

Se pare că numai cu câteva zile înainte de comemorarea unui an de la incendiul de la Colectiv procurorii au decis prima trimitere în judecată, adresată pompierilor care ar fi trebuit să controleze activitatea clubului. Părțile civile solicită daune de peste 220 milioane euro.

index

Cum este evident imposibil pentru cei doi pompieri să achite suma respectivă, se pune întrebarea care va fi partea responsabilă civilmente chemată să răspundă patrimonial în cauză. Nu cumva aceasta va fi însuși statul român?