Etichetă: DNA

Achitările la DNA și manipularea informației

Una dintre statisticile prezentate de DNA cu ocazia raportului său de activitate este cea legată de numărul de achitări. Prilej pentru presa care de obicei simpatizează cu pozițiile DNA să sublinieze că procentul de achitări ar fi sub media europeană. Lăsând la o parte faptul că sursa informației cu privire la „media europeană” este incertă, problema fundamentală este cum se calculează achitările în dosarele instrumentate la noi în țară.

DNA susține că statistica pe care o furnizează se bazează pe “indicatorul statistic” stabilit de CSM, prin hotărârea plenului nr.1265/2015. Prima problema este că hotărârea în cauză (sau cel puțin partea dată publicității) nu stabilește nici un „indicator statistic”. Fake news deja, cum s-ar zice…

Problema de fond este însă alta. DNA raportează achitările pe cap de inculpat, iar nu în raport de infracțiunile pentru care inculpații sunt trimiși în judecată. Să spunem că o persoană X este trimisă în judecată pentru abuz în serviciu, constituire de grup infracțional organizat, spălare de bani și evaziune fiscală. Instanța îl achită pe X în privința acestor infracțiuni, dar schimbă încadrarea juridică a unor fapte în neglijență în serviciu și dispune condamnarea. DNA va raporta atunci cazul ca un succes, deși majoritatea acuzațiilor grave pe care le-a formulat au fost respinse. Este ca și cum cineva s-ar lăuda că a câștigat un proces, în care a cerut obligarea pârâtului la plata sumei de 1 milion de euro, dar instanța i-a acordat numai 10 lei.

89C8BF4F-CE2D-42FA-B193-1E4BF8076F89

Este regretabil faptul că procurorii își justifică eficiența activității prin numărul de condamnări obținute. Rolul lor instituțional este mult mai bogat – ei sunt reprezentanții societății și trebuie să acționeze în interesul acesteia. Or, în materie juridică, interesul primordial al societății nu este legat de numărul de condamnări penale, ci, în primul rând, de respectarea legii. Respectă oare legea și rolul său social un procuror care trimite în judecată un inculpat pentru 4 capete de acuzare, iar acesta este achitat pentru 3? Se mai poate vorbi despre un succes al acuzării în aceste condiții?

Pentru a fi onestă, statistica achitărilor ar trebui făcută printr-o analiză mai complexă, care să ia în considerare nu doar numărul de persoane trimise în judecată și respectiv condamnate sau achitate, ci numărul de infracțiuni pentru care s-a făcut inculparea versus achitările dispuse cu privire la aceste infracțiuni. Numai în acest fel se pot trage concluzii semnificative privind calitatea reală a muncii procurorilor DNA.

În fine, DNA lovește în inimă

Comunicatul de astăzi al DNA, prin care se anunță declanșarea urmăririi penale împotriva lui Liviu Dragnea, pare să ajungă în fine la unele dintre mecanismele de bază care s-au folosit pentru a acumula mari averi pe seama bugetului statului. Până acum, acuzele DNA, chiar validate de instanță, ca în dosarul referendumul, păreau mai degrabă  cusute cu ață albă. Prinzându-l pe Liviu Dragne cu fapte minore, s-a lăsat impresia că acesta este mai degrabă o victimă de mașinațiuni politice decât personaj certat cu legea.

Pe scurt, comunicatul reține, printre altele:

a) însușirea controlului asupra unei societăți cu un domeniu de activitate foarte profitabil, care presupunea însă relații excelente cu decidenții statali, respectiv construirea și repararea de drumuri;

b) acordarea de lucrări prin atribuire directă, până în anul 2005;

c) trucarea licitațiilor publice prin divulgarea de informații confidențiale de la dosarul licitației sau stabilirea unor cerințe pe care numai ofertantul agreat (Teldrum, în acest caz) le putea îndeplini;

d) plasarea amicilor de afaceri în cadrul administrației publice;

e) finanțarea prin donații a partidului;

f) mărirea valorii contractului de achiziții pe parcursul executării acestuia;

g) obținerea de finanțări europene pe baza unor documente false.

Sunt puține dosarele în care DNA să fi atacat frontal aceste fenomene care au creat mare parte din masa de bogați a țării. Nu știm, desigur, dacă dosarul va putea fi susținut de probe și nici dacă Liviu Dragnea este vinovat. Ceea ce se poate intui însă este că lista de mai sus poate constitui o schiță a acuzării în sute sau mii de alte cazuri răsunătoare. Din care însă nu vom vedea prea multe…

Triumful statului asupra economiei de piață

În mod normal, statul ar trebui să fie cel mai bun manager al activelor sale. În comparație cu persoanele private, resursele statului sunt nesfârșite. El are un acces vast la personal, capital, este cel care face regulile și le și aplică. În realitatea românească, lucrurile nu au stat însă deloc bine. Companiile de stat sunt de cele mai multe ori pe pierdere, iar cele care sunt pe profit dețin de regulă monopoluri atât de valoaroase încât este greu de imaginat că ele pot produce pierderi.

Utilizarea profitabilă a activelor statului pare să fie o provocare căreia guvernanții noștri nu i-au putut (sau nu au dorit?) să-i găsească un răspuns durabil. Recentul anunț că hotelul Triumf urmează a fi pus la dispoziția a două instituții publice este un simptom nefericit al lipsei de voință a statului de a se adapta la modernitatea economică și de a furniza bunăstare cetățenilor săi. Este nerelevant care sunt cele două instituții, așa că nu le vom menționa aici. Considerentele de mai jos sunt valabile indiferent de numele acestora.

1_5b8a64fa-d598-43d5-b746-527c395cdd23

Pentru cine cunoaște mai puțin Bucureștiul, știrea este neutră. Instituțiile publice au, desigur, nevoie de spații corespunzătoare și decente pentru a-și desfășura activitatea. Pe de altă parte,  însă, imobilul cu pricina, administrat în prezent de regia protocolului de stat, se află pe șoseaua Kiseleff, în una dintre principalele zone verzi și turistice ale orașului, aproape de parcul Herăstrău, Arcul de Triumf și de Muzeul Satului. Probabil că vorbim despre una dintre cele mai bine amplasate și mai simbolice proprietăți imobiliare din Buc, clasată de altfel ca monument istoric. Este greu de imaginat că nu poate fi găsită o soluție care să atragă un mare lanț hotelier internațional, care să modernizeze clădirea și să o transforme într-una dintre emblemele orașului. În plus, aceasta ar fi însemnat crearea de locuri de muncă, impozite de încasat la buget și revitalizarea unuia dintre plămânii verzi ai zonei respective (hotelul este înconjurat de un parc unic pentru capitală).

În motivarea publică a deciziei, s-a spus că s-a încercat, dar a fost imposibilă găsirea unui cumpărător. Bizar. Pentru  mulți, probabil că odată cu anunțul eliminării de la vânzare s-a aflat că hotelul a fost vreodată scos la vânzare. Nu am fost informați însă care au fost demersurile făcute pentru vânzarea hotelului și dacă acestea au avut caracter pur formal sau au fost făcute eforturi de substanță. Au existat întâlniri cu (să zicem) principalele 10 lanțuri hoteliere mondiale?  Au existat anunțuri în presa economică internațională? Au fost organizate evenimente care să atragă potențialii investitori? Și-a pus cineva problema că, poate, prețul la care imobilul a fost scos la vânzare este unul nerealist de mare pentru un hotel de două stele, în care nu s-a investit nimic în ultimii douăzeci de ani și al cărui grad de ocupare este sub 20%? S-au luat în considerare variante alternative, cum ar fi asocierea statului cu investitori privați? Este posibil, deși puțin probabil, ca aceste lucruri să se fi întâmplat. Ilustrativ pentru modul în care reprezentanții statului s-au „ocupat” de vânzare este faptul că la licitația din anul 2007 anunțul de vânzare a fost publicat între Crăciun și Revelion…