Categorie: Libertate

Dreptul penal, ca instrument

Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.

Matei, 7:2

 

Îmi amintesc acum ceva vreme cum unul dintre profesorii, altfel reputați ai Facultății de Drept, spunea că puterea judecătorească este singura dintre cele trei care nu aspiră la conducerea societății. Altfel spus, pericolul dictaturii nu ar putea veni decât de la puterea executivă ori de la cea legislativă. Ceea ce lipsea din acest dictum era semnalarea riscului că puterea judecătorească, chiar dacă nu este capabilă să conducă singură, poate fi totuși un instrument foarte eficient pentru a controla și opri ascensiunea politică a adversarilor politici și a persoanelor indezirabile în general.

Dreptul penal instrumentalizat nu operează în scopul de a face dreptate. Uneori, se scoate din sertar o acuzație veche, poate fondată, dar neurmărită în mod deliberat la timpul ei și ignorată în alte cazuri la fel de evidente, dar neîncărcate de vreo miză politică. Alteori, în lipsă de ceva mai bun, se folosește un text legal neclar și cu înțeles obscur chiar și pentru juriști. Succesul acuzării este asigurat însă de procurori obedienți, de „experți” ale căror mijloace de trai depind de bunăvoința procorurilor, de martori speriați de perspectiva transformării lor în inculpați și, mai grav, de judecători care provin din și au rămas atașați de componente interesate ale sistemului represiv.

În alte cazuri, nici nu este nevoie de pedepse grele. Se lansează o acuzație, se emite un comunicat, se convoacă presa, se fac percheziții, iar persoana vizată este plimbată, eventual cu cătușe, prin fața camerelor de luat vederi. Procesul durează ani de zile, după care, eventual, se pronunță o mică sentință de condamnare, cu suspendarea executării, așa, ca să fie toată lumea mulțumită. Acuzatul rămâne acasă, cu familia, iar procurorii își văd dosarul validat și nu-i poate blama nimeni că nu au acționat profesionist.

photodune-6884339-ethical-or-legal-s

Există și soluții de achitare. Ele vin însă la ani de zile după ce circul mediatic a răpus reputația victimei și, de cele mai multe ori, i-a frânt voința. Dacă aceasta este om politic sau cu veleități în această direcție, cariera sa politică a fost între timp terminată, iar locul i-a fost luat de persoane acceptabile pentru cei care au stat în spatele acuzării. Dacă este om de afaceri, business-ul lui este probabil ruinat și preluat de amicii celor care au inspirat acuzația împotriva sa.

Procurorii, ca magistrați ai statului român, cu statut și drepturi quasi-egale celor ale judecătorilor, au datoria de a strânge probe complete, atât în direcția acuzării, cât și în cea a disculpării persoanelor acuzate. De multe ori, în sistemul dreptului penal instrumentalizat, această dublă obligație este neglijată, iar conduita procurorului de caz se îndreaptă unidirecțional în scopul trimiterii în judecată și condamnării celui vizat de dosar. Rezultat incorect, dar care devine oarecum firesc, cel puțin atâta vreme cât rapoartele de activitate ale procurorilor anticorupție măsoară eficiența instituției doar în numărul de inculpări și de condamnări.

Problema fundamentală este că atunci când procurorii acceptă compromisul de a face parte dintr-un sistem instrumentalizat, atunci chiar și acuzațiile cu parfum de credibilitate vor fi percepute ca fiind parte dintr-o campanie pusă la cale pentru satisfacerea unor interese ascunse, care nu au nimic de-a face cu respectarea legii.

Sigur, sistemul represiv se bazează de multe ori pe suportul popular. Oamenii tind să aprecieze spectacolul prăbușirii celor puternici, fără să le pese dacă motivele sunt întemeiate. Mulți gândesc că nu contează dacă substanța acuzației nu rezistă unei analize juridice serioase, iar nuanțele legale care transformă un om cinstit în infractor sau care îi limitează vinovăția sunt expediate neceremonios în zona „chichițelor avocățești”.

Sprijinul popular este însă schimbător. Azi, reacția publică pare mai influențabilă ca oricând, dar ea de fapt așa a fost întotdeauna. Istoria este plină de indivizi care și-au trăit momentul de glorie aclamați de popor, iar curând după aceea erau duși la eșafod în uralele aceleiași mulțimi. Pavăza în fața abuzurilor nu poate fi, prin urmare, decât respectarea onestă a legii și a procedurilor prescrise de aceasta. Altfel, cine comite acum un abuz nu face decât să deschidă calea abuzurilor viitoare. Iar cel ce azi deține puterea și o exercită fără înțelepciune, poate fi curând victima celor care vin după el, care îl vor judeca folosind aceeași măsură.

Constrângeri, interdicții și reglementări în țara mâinilor legate

– Sabino Cassese –

Modificările constituției materiale și ale echilibrului între puterile statului produc eșecuri grave în raporturile dintre puterile publice și societate. Puterile publice se legitimează nu numai prin alegeri, ci și prin capacitatea lor de a-și îndeplini sarcinile în interesul societății.

 

Cu câteva zile în urmă, administratorul delegat al unei întreprinderi a declarat triumfător că a obținut autorizațiile necesare pentru o lucrare importantă de interes public în numai un an și jumătate. Un studiu recent al Aspen a demonstrat că asupra indivizilor și întreprinderilor apasă constrângeri mult mai mari decât cele care sunt strict necesare pentru protejarea sănătății, mediului înconjurător, a teritoriului și altor bunuri publice. Primari care provin de la partide diferite au declarat în ultimele zile că este imposibil să facă muncă de administrare, fiind prinși la mijloc între legi intruzive și procurori agresivi. De ce este atât de dificil să se guverneze Italia? Pentru ce motiv este atât de scăzut randamentul instituțiilor?
Prima responsabilitate revine Parlamentului. Acestea impietează asupra actului de administrare prin: prea multe legi, norme prea lungi și minuțioase, care sunt adesea acte cu caracter administrativ care sunt deghizate în legi. Se adaugă la acestea visul normelor auto-aplicative, în care se adăpostesc guvernanții loviți de sindromul sabotajului birocratic, de iluzia că odată ce legea a fost adoptată, implementarea ei este asigurată. De aici, cercul vicios: guvernarea presupune legiferare; se crede că s-a luat o decizie, dar, în cea mai mare parte a cazurilor, ne-am legat mâinile, ceea ce ne face să recurgem la un număr crescând de legi. Corpul legislativ crește, sporesc frustrărilor și amestecul legiuitorului în administrație, Parlamentul – legislator neglijează cealaltă funcție a sa, aceea de control al guvernului, iar sistemul intră în blocaj.

De altă parte, intervine puterea judecătorească: aproape nu există decizie mare sau mică care să nu treacă prin mâinile procurorilor, judecătorilor civili sau judecătorilor administrativi. Întâi însă se pronunță „magistrații constituționali”, care sunt investiți cu sarcina de „a veghea asupra lealității față de Constituție a politicilor urmate de majoritățile guvernamentale”. Judecătorii civili și penali, cu lentoarea lor specifică în luarea deciziilor, încetinesc funcționarea țării. Judecătorii administrativi – așa cum se afirmă de către foarte mulți – „blochează activitatea productivă” fără ca în același timp să ofere un ghid celor care ar dori să descurce în jungla normelor și a interpretărilor acestora. Pe deasupra, judiciarul este un corp care se îndreaptă spre politică, angajându-se mai degrabă în emiterea de declarații cu impact cotidian decât în scrierea de sentințe judecătorești.

hands-tied

 

Un observator atent al fenomenului administrativ, Marco Cammelli, a notat că toate acestea contribuie la marginalizarea administrației, care se regăsește prinsă într-un clește. Pe de o parte, există puterea legislativă care ia decizii de natură administrativă îmbrăcate în formă de lege pentru a evita dimensiunea administrativă. Pe de altă parte, administrația este intimidată sau frustrată de numeroase voci ale puterii judecătorești în fața cărora chiar și cel care ar trebui să controleze administrația din interior aruncă armele. La acestea se adaugă suspiciunile de corupție, lipsa de încredere creată în opinia publică și înființarea unei procuraturi anti-corupție „aflată în prima linie împotriva oricărui tip de injustiție” (după vorbele președintelui Consiliului de miniștri). În fine, administrația este sărăcită: puține investiții, personal ales în mod nefericit de către politicienii de vârf și nu selectat prin concurs, cariere dominate de guverne, proceduri și structuri depășite.

Modificările aduse constituției materiale pe care le-am descris și ale echilibrului între puterile statului, produc eșecuri grave în raporturile dintre puterile publice și societate. Puterile publice se legitimează nu numai prin alegeri, dar și prin capacitatea lor de a își îndeplini sarcinile în folosul societății. Prăpastia care desparte poporul și statul nu se va umple numai pe calea alegerilor. Democrația votului este insuficientă. Este necesar să se poată demonstra, prin eficiența acțiunii publice, că statul este în serviciul cetățeanului.

 

Notă: text preluat, tradus și adaptat de la: http://www.corriere.it/cultura/16_maggio_15/vincoli-veti-norme-081ec086-1a0e-11e6-9602-cdda3c4dfb23.shtml#