Un antrenor și inovațiile din dreptul penal

Tema abordată este una delicată, așa încât se impune să se înceapă cu un disclaimer: rândurile de mai jos nu se referă la situații în care minorii sunt victima violenței sau abuzurilor sexuale. Acestea pot fi fapte grave, care sunt sancționate și care trebuie pedepsite. Avem însă în vedere situațiile în care educatorul unui copil îl îndrumă pe acesta spre marea performanță, indiferent de domeniu și metodele care pot fi aplicate pentru a avea succes. Așa ajungem la omul despre care merită să vorbim. John Geddert a fost antrenor al lotului de gimnastică al SUA la Jocurile Olimpice de la Londra din 2012 (când a câștigat aurul), precum și al gimnastei Jordyn Weiber, campioană mondială absolută în anul 2011, la vârsta de 16 ani. După ce a fost pus sub acuzare pentru fapte legate de cariera sa de antrenor, la data de 25 februarie 2021, Geddert s-a sinucis.

Setul cel mai important de acuzații aduse împotriva lui Geddert viza 20 de pretinse fapte de „trafic de ființe umane”. Potrivit procurorilor, el ar fi folosit „forță, fraudă și coerciție” împotriva tinerelor sportive pe care le antrena, în scopul de a obține „câștiguri financiare”. Geddert era un antrenor de modă veche, care credea în antrenamente dure și în sacrificiul personal. Declarativ, vremea unor astfel de abordări pare să fi trecut, mai ales în sporturi precum gimnastica feminină, în care vârful carierei se atingea de obicei înainte ca sportivele să împlinească vârsta majoratului. Reușita în sportul de mare performanță este condiționată în mod evident de disponibilitatea și capacitatea sportivului de a se împinge dincolo de limitele aplicabile în mod mod obișnuit. Dacă vorbim despre o persoană majoră, nu sunt neapărat probleme, pentru că o astfel de persoană are dreptul de a decide în cunoștință de cauză. Dar minorii?

Ceea ce pune în discuție această acuzare este posibilitatea legală a unui antrenor de a supune pe sportivii săi minori unor antrenamente dure și unui regim de viață spartan. Nu există nici o dispoziție clară în dreptul penal care să impună un anumit grad de intensitate sau lejeritate antrenamentelor sportive. De aceea, procurorul de caz a recurs la o inovație, respectiv a considerat că faptele lui Geddert s-ar încadra la noțiunea de trafic de ființe umane. Această abordare este problematică din mai multe motive.

Întâi, dreptul penal nu permite analogia. În acest domeniu, se mizează pe claritate, deoarece oamenii au dreptul să cunoască care anume sunt comportamentele care le sunt permise sau după caz interzise. Dubiile sunt excluse, iar dacă ele există, joacă întotdeauna în favoarea celui acuzat. Acuzarea nu poate miza nici pe asemănarea dintre situația analizată și o dispoziție penală expresă. Similitudinea de situații nu poate fi un argument valid pentru a susține o condamnare penală. Teoretic, un anume comportament ar putea fi considerat moralmente reprehensibil, dar aceasta nu îl transformă automat într-o infracțiune. Inovațiile jurisprudențiale în crearea de infracțiuni sunt extrem de periculoase și păgubitoare pentru libertatea individului. Atunci când ele sunt necesare, trebuie operate prin voința legii și a Parlamentului, nu a oamenilor chemați să aplice legea.

Al doilea, traficul de ființe umane nu a fost considerat niciodată ca fiind aplicabil în astfel de situații. Sportivii, chiar și cei minori, nu sunt angajați ai antrenorilor. Dimpotrivă, prestatorul de servicii era antrenorul, Geddert în cazul nostru. Sigur că acesta obținea câștiguri financiare, dar acestea erau plătite nu ca efect al exploatării forțate a unor ființe umane, ci în calitatea sa de antrenor. Dacă se admite că Geddert trafica ființe umane, atunci orice profesor care solicită o muncă intensă, peste medie, din partea elevilor săi, ar putea fi teoretic subiect activ al infracțiunii.

Al treilea motiv este că viziunea acuzării pune sub semnul întrebării capacitatea părinților, a profesorilor și a antrenorilor de a îndruma copiii să caute excelența în anumite domenii care necesită o pregătire începută la vârste fragede. Instrumentele muzicale, limbile străine, performanța intelectuală sau sportivă toate cer sacrificii încă din vremea copilăriei. Chiar și o educație medie presupune disciplină și urmarea unui program de lucru care nu este neapărat în acord cu ceea ce își dorește copilul. Ar trebui atunci să echivalăm nefericirea de moment sau nemulțumirea unui copil cu calitatea de victimă a unei infracțiuni? A răspunde da la o astfel de întrebare înseamnă a urma un drum foarte periculos, la finalul căruia mulți părinți sau profesori pot fi transformați în mod nejustificat în infractori. Copiii ar avea și ei de suferit. Este lăudabil să ai încredere în natura umană și să crezi că un copil se poate forma fără o minimă disciplină și fără unele sacrificii. Dar până la urmă este o convingere greșită și dăunătoare, pentru că poate duce la o societate compusă din oameni care consideră că li se cuvine totul, fără a oferi mare lucru în schimb.

Ar fi posibil un caz Geddert și în România? Într-un fel, s-a și întâmplat, deși atunci s-a încercat doar utilizarea într-o formă contorsionată a infracțiunii de abuz în serviciu, deoarece probabil că nimeni nu s-a gândit probabil la încadrarea faptelor la infracțiunea de trafic de persoane. În interpretarea bizară conferită legii de procurorul din cazul Geddert, riscul există. Astfel, art.211 Cod penal, sancționează fapte precum „primirea” unui minor, „în scopul exploatării acestuia”. Iar exploatarea este definită în art.182 ca „supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forțat”. Mai mult, acordul minorului nu reprezintă cauză justificativă.

Dar ce înseamnă munca? Potrivit dicționarului explicativ, ea reprezintă o „desfășurare a unei activități fizice sau intelectuale îndreptată spre un anumit scop” sau un „efort de a realiza ceva; strădanie; ocupație, îndeletnicire”. Cu alte cuvinte, orice activitate poate reprezenta „muncă”. În aceste condiții, dacă munca are caracter „forțat”, atunci ea poate deveni, în condițiile de mai sus infracțiune de trafic de minori, infracțiune considerată chiar mai gravă atunci când autorul abuzează de poziția sa de „încredere sau de autoritate” asupra minorului (situație în care se află totdeauna un părinte, un profesor sau un antrenor). Iată cum orice temă dată spre rezolvare acasă, orice lecție de pian, șah sau antrenament de tenis poate deveni infracțiune în mâinile unui zelos ocrotitor al minorilor. Scenariu absurd? Să sperăm. În cazul lui Geddert, acest scenariu s-a materializat și l-a costat întâi cariera, apoi viața.

Alegeri locale

Au început să apară rezultatele la alegerile locale de ieri. Câteva observații:

(i) „succesul” USR-PLUS este supraevaluat. Rezultatele alianței au avantajul că sunt foarte marketabile. Două primării din București, locul 2 la consiliul local, alte câteva orașe mari, precum Timișoara, Bacău, Brașov sau Alba Iulia. Ca în orice mariaj, rezultatul se împarte la doi (sau după o formulă încă necunoscută). Apoi, poate cu câteva excepții, succesul se datorează (și) PNL, care a renunțat la candidații proprii pentru a învinge PSD-ul.

(ii) USR-PLUS continuă să nu existe la sate.

(iii) se tot vorbește despre alianța partidelor de „dreapta”. Fals. USR-PLUS nu sunt partide de dreapta, ci provin din lumea ONG-urilor, a funcționarilor europeni și angajaților la multinaționale. Realitatea este alta: alianța de „dreapta” este de fapt una pro-UE, în timp ce PSD reprezintă curentul UE-sceptic. Se cuvin două precizări. Întâi „UE” nu înseamnă ideea de Europă comună, ci modul în care aparatul birocratic al Uniunii înțelege, confiscă și pune în aplicare această idee. A doua, PSD nu are curajul să se afirme ca UE-sceptic, deși cea mai mare parte din voturile sale vin de la oameni care simt că UE nu le-a adus mare lucru.

(iv) există diferențe greu de explicat față de rezultatele la europarlamentarele din 2019. În București, USR-PLUS obținea atunci 40%, iar astăzi cu aproape 15% mai puțin. PSD avea 16%, iar acum ia în jur de 33%! Pe fond, nu s-a întâmplat nimic în viața acestor partide care să justifice aceste evoluții. Sigur, poate în 2019 au votat mai mulți oameni în București (de exemplu, studenții, care probabil că preferă în majoritate USR), dar chiar și așa discrepanțele sunt uriașe.

(v) Bucureștiul va continua să fie victima jocurilor politice. Aparent, forțele de „dreapta” dețin o majoritate confortabilă la consiliile locale, dar în realitate sunt trei partide cu agende diferite. Tensiunile și ruperile dintre ele sunt inevitabile, mai ales în perspectiva alegerilor parlamentare.

Sunt recomandările din rapoartele MCV obligatorii?

 

William Roper: “So, now you give the Devil the benefit of law!”

Sir Thomas More: “Yes! What would you do? Cut a great road through the law to get after the Devil?”

William Roper: “Yes, I’d cut down every law in England to do that!”

Sir Thomas More: “Oh? And when the last law was down, and the Devil turned ‘round on you, where would you hide, Roper, the laws all being flat? This country is planted thick with laws, from coast to coast, Man’s laws, not God’s! And if you cut them down, and you’re just the man to do it, do you really think you could stand upright in the winds that would blow then? Yes, I’d give the Devil benefit of law, for my own safety’s sake!

 

Este încă în curs în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene („CJUE”) o sesizare formulată prin Curtea de Apel Pitești de către Forumul Judecătorilor din România și Asociația Mișcarea pentru Apărarea Statutului Procurorilor prin care CJUE este întrebată dacă cerințele formulate (sau „impuse”, așa cum spune pct.3 din sesizare) sunt obligatorii pentru statul român.

Cum a apărut MCV

România și Bulgaria au fost elevii problemă din negocierile de aderare. Primite cu câțiva ani mai târziu decât fostele state comuniste din regiune, cele două țări au primit un set de condiții speciale, de îndeplinit după aderare. Acestea au fost ambalate sub forma unui „mecanism de cooperare și verificare”, prin care UE urma să verifice atingerea unor așa-numite obiective de referință. Pentru România, obiectivele de referință sunt enumerate în Anexa unei Decizii din 2006 a Comisiei Europene. În esență, acestea țineau de întărirea rolului CSM, înființarea ANI și combaterea corupției. Pentru îndeplinirea obiectivelor, rapoartele periodice ale experților Comisiei fac evaluări și propun recomandări.

Conform pct. (7) din Decizia Comisiei, în cazul în care apar probleme legate de MCV, se pot adopta anumite sancțiuni, „în special” suspendarea obligației statelor membre de a recunoaște și executa hotărârile judecătorești și deciziile judiciare din România, precum mandatele de arestare europene.

MCV era gândit să funcționeze pentru o scurtă perioadă după aderare. Cu toate acestea, nici după 13 ani după apariția lui nu sunt semne că urmează a fi eliminat. O situație bizară, cu atât mai mult cu cât obiectivele MCV era relativ limitate comparativ cu temele mult mai ample și mai dificile care au fost rezolvate prin negocierile de aderare, care au durat 7 ani.

Motive pentru care sesizarea CJUE este greșită

Utilizarea noțiunii de „stat de drept” pentru a invalida legislație națională sau pentru a impune obligația de a adopta anumite legi transmite în mod practic CJUE rolul de legislator. Noțiunea de „stat de drept” este un principiu de valoare excepțională, dar are un înțeles prea subiectiv și schimbător pentru a fi utilizată cu succes de judecători pentru a emite instrucțiuni puterii legislative. Judecătorii trebuie să rămână dedicați pentru aplicarea legii, nu la scrierea ei.  

Rolul UE nu este de a arbitra dispute instituționale interne. Acestea trebuie rezolvate la nivel național. Intervenția UE poate duce la rezultate practice negative, dăunătoare pentru cetățeni. Zilele acestea, în Polonia, urmare printre altele a unor decizii CJUE întemeiate pe cerința respectării „statului de drept”, există riscul de a se crea două sisteme paralele de justiție. Cine pierde? Justițiabilul mărunt, care își vede pus sub semnul întrebării accesul real la justiție (ce valoare ar avea o hotărâre judecătorească emisă de un judecător a cărui funcție nu este recunoscută de jumătate din colegii săi, așa cum pare că se poate întâmpla în Polonia?).

Rapoarte MCV conțin „recomandări”, nu „cerințe”, așa cum greșit reține sesizarea trimisă la CJUE. În mod evident, judecătorii și procurorii din asociațiile semnatare știu diferența între cele două noțiuni. O recomandare, o spun dicționarele, nu poate fi obligatorie. De aici substituirea semantică făcută de autorii sesizării. Cei curioși pot lectura raportul MCV din anul 2019, care discută despre 12 recomandări din 2017 și 8 recomandări suplimentare din 2018.

04D8B5BA-6AAE-44C3-BDF0-28091B4F1E90

Dacă recomandările din MCV ar fi obligatorii, s-ar crea o problemă fundamentală cu privire la separația puterilor din stat. Conform regulilor invocatului stat de drept, Parlamentul, ca reprezentant al poporului, deține puterea legislativă. Desigur, aderarea la UE a creat excepții, pentru că există acte ale UE care sunt obligatorii. Dar excepțiile sunt de strictă interpretare și nu pot fi extinse la situații neavute în vedere expres de tratatele aplicabile. Raportul MCV este redactat la nivel de experți, respectiv funcționari, adică agenți ai executivului european. Cum ar putea experții, fie ei și ai UE, să dea instrucțiuni obligatorii puterii legislative dintr-un stat membru fără ca această atribuție să le fi fost conferită expres? Desigur, experții în cauză și mulți dintre observatorii neutri ar putea spune că recomandările sunt pe fond corecte și ele ar trebui puse în aplicare. Dar este nerelevant. Discuția este nu despre corectitudinea pe fond a recomandărilor, ci despre autoritatea pe care o au acestea.

În general, atunci atunci când există un act juridic cu caracter obligatoriu, vom avea și o procedură pentru verificarea legalității actului respectiv. În cazul de față, o astfel de procedură nu există.

În retrospectivă, acceptarea MCV în cadrul negocierilor de aderare a fost o eroare. MCV este un mecanism de verificare unilaterală asupra căruia România nu are nici un control real. Practic, Comisia europeană se află în același timp în rol de jucător și de arbitru. Concluziile experților Comisiei sunt practic inatacabile, chiar dacă ar fi greșite.

 

Colonialism și răspundere

E3278B0D-3E06-4D27-976D-FCD7F174064E

Un lucru de apreciat la colonialismul clasic era existența unui embrion de răspundere față de cei guvernați. Țara – mamă purta „povara omului alb” și în această calitate se simțea datoare să asigure condiții de minime de dezvoltare în teritoriul dominat: începuturi de acces la educație, alimentație, sistem de sănătate sau infrastructură.  Dacă lucrurile nu mergeau bine, vinovatul prezumat putea fi rapid identificat și putea fi somat să adopte măsuri corective.

De-colonializarea a fost de multe ori un eșec. Mare parte din conflictele cele mai acerbe din lumea actuală – Palestina și Israel, Pakistan și India, Sudan, Siria etc. – se desfășoară pe teritorii din care plecarea țărilor occidentale s-a făcut în pripă, cu lăsarea în urmă a unor populații care fie că au ajuns reunite artificial între aceleași granițe, fie aveau revendicări aspre față de teritorii vecine. Alteori, conducerea țărilor proaspăt eliberate a intrat pe mâna unor elite locale preocupate numai de propria îmbogățire și care nu simțeau nici urmă de datorie pentru cei de rând.

Este indubitabil că țările mari și bogate continuă exploatarea fostelor state colonizate, fie că vorbim despre materii prime sau resursa umană. Formal, conducerea țărilor acestea este delegată elitei locale. Aceștia operează însă într-un canal strâmt, în care drepturile lor de decizie suverană sunt foarte limitate. Apoi, există influențe externe puternice care se asigură că oamenii capabili să ducă o politică independentă și înțeleaptă în favoarea țărilor dominate nu vor ajunge vreodată în poziții de conducere. Agenții liberi și inteligenți sunt periculoși – ei chiar ar putea implementa politici în favoarea celor guvernați! Atunci însă când o țară este condusă de incompetenți sau de oameni controlabili, cei din afara ei vor fi tot timpul avantajați.

Problema fundamentală din sistemul actual este dispariția răspunderii asociate cu actul de guvernare. Cei pe care îi vedem în față nu dețin putere reală, ci numai crâmpeie și aparență. Conducătorii reali sunt greu de identificat și în consecință nu pot fi trași la răspundere. Atunci când lucrurile merg rău în societate, oamenii nu au șansa de a corecta situația prin culpabilizarea vinovaților reali. Li se oferă în schimb posibilitatea de a sacrifica țapi ispășitori, ceea ce pentru o perioadă va atenua resentimentele, dar nu va schimba nimic pe fond.

Achitările la DNA și manipularea informației

Una dintre statisticile prezentate de DNA cu ocazia raportului său de activitate este cea legată de numărul de achitări. Prilej pentru presa care de obicei simpatizează cu pozițiile DNA să sublinieze că procentul de achitări ar fi sub media europeană. Lăsând la o parte faptul că sursa informației cu privire la „media europeană” este incertă, problema fundamentală este cum se calculează achitările în dosarele instrumentate la noi în țară.

DNA susține că statistica pe care o furnizează se bazează pe “indicatorul statistic” stabilit de CSM, prin hotărârea plenului nr.1265/2015. Prima problema este că hotărârea în cauză (sau cel puțin partea dată publicității) nu stabilește nici un „indicator statistic”. Fake news deja, cum s-ar zice…

Problema de fond este însă alta. DNA raportează achitările pe cap de inculpat, iar nu în raport de infracțiunile pentru care inculpații sunt trimiși în judecată. Să spunem că o persoană X este trimisă în judecată pentru abuz în serviciu, constituire de grup infracțional organizat, spălare de bani și evaziune fiscală. Instanța îl achită pe X în privința acestor infracțiuni, dar schimbă încadrarea juridică a unor fapte în neglijență în serviciu și dispune condamnarea. DNA va raporta atunci cazul ca un succes, deși majoritatea acuzațiilor grave pe care le-a formulat au fost respinse. Este ca și cum cineva s-ar lăuda că a câștigat un proces, în care a cerut obligarea pârâtului la plata sumei de 1 milion de euro, dar instanța i-a acordat numai 10 lei.

89C8BF4F-CE2D-42FA-B193-1E4BF8076F89

Este regretabil faptul că procurorii își justifică eficiența activității prin numărul de condamnări obținute. Rolul lor instituțional este mult mai bogat – ei sunt reprezentanții societății și trebuie să acționeze în interesul acesteia. Or, în materie juridică, interesul primordial al societății nu este legat de numărul de condamnări penale, ci, în primul rând, de respectarea legii. Respectă oare legea și rolul său social un procuror care trimite în judecată un inculpat pentru 4 capete de acuzare, iar acesta este achitat pentru 3? Se mai poate vorbi despre un succes al acuzării în aceste condiții?

Pentru a fi onestă, statistica achitărilor ar trebui făcută printr-o analiză mai complexă, care să ia în considerare nu doar numărul de persoane trimise în judecată și respectiv condamnate sau achitate, ci numărul de infracțiuni pentru care s-a făcut inculparea versus achitările dispuse cu privire la aceste infracțiuni. Numai în acest fel se pot trage concluzii semnificative privind calitatea reală a muncii procurorilor DNA.