Constrângeri, interdicții și reglementări în țara mâinilor legate

– Sabino Cassese –

Modificările constituției materiale și ale echilibrului între puterile statului produc eșecuri grave în raporturile dintre puterile publice și societate. Puterile publice se legitimează nu numai prin alegeri, ci și prin capacitatea lor de a-și îndeplini sarcinile în interesul societății.

 

Cu câteva zile în urmă, administratorul delegat al unei întreprinderi a declarat triumfător că a obținut autorizațiile necesare pentru o lucrare importantă de interes public în numai un an și jumătate. Un studiu recent al Aspen a demonstrat că asupra indivizilor și întreprinderilor apasă constrângeri mult mai mari decât cele care sunt strict necesare pentru protejarea sănătății, mediului înconjurător, a teritoriului și altor bunuri publice. Primari care provin de la partide diferite au declarat în ultimele zile că este imposibil să facă muncă de administrare, fiind prinși la mijloc între legi intruzive și procurori agresivi. De ce este atât de dificil să se guverneze Italia? Pentru ce motiv este atât de scăzut randamentul instituțiilor?
Prima responsabilitate revine Parlamentului. Acestea impietează asupra actului de administrare prin: prea multe legi, norme prea lungi și minuțioase, care sunt adesea acte cu caracter administrativ care sunt deghizate în legi. Se adaugă la acestea visul normelor auto-aplicative, în care se adăpostesc guvernanții loviți de sindromul sabotajului birocratic, de iluzia că odată ce legea a fost adoptată, implementarea ei este asigurată. De aici, cercul vicios: guvernarea presupune legiferare; se crede că s-a luat o decizie, dar, în cea mai mare parte a cazurilor, ne-am legat mâinile, ceea ce ne face să recurgem la un număr crescând de legi. Corpul legislativ crește, sporesc frustrărilor și amestecul legiuitorului în administrație, Parlamentul – legislator neglijează cealaltă funcție a sa, aceea de control al guvernului, iar sistemul intră în blocaj.

De altă parte, intervine puterea judecătorească: aproape nu există decizie mare sau mică care să nu treacă prin mâinile procurorilor, judecătorilor civili sau judecătorilor administrativi. Întâi însă se pronunță „magistrații constituționali”, care sunt investiți cu sarcina de „a veghea asupra lealității față de Constituție a politicilor urmate de majoritățile guvernamentale”. Judecătorii civili și penali, cu lentoarea lor specifică în luarea deciziilor, încetinesc funcționarea țării. Judecătorii administrativi – așa cum se afirmă de către foarte mulți – „blochează activitatea productivă” fără ca în același timp să ofere un ghid celor care ar dori să descurce în jungla normelor și a interpretărilor acestora. Pe deasupra, judiciarul este un corp care se îndreaptă spre politică, angajându-se mai degrabă în emiterea de declarații cu impact cotidian decât în scrierea de sentințe judecătorești.

hands-tied

 

Un observator atent al fenomenului administrativ, Marco Cammelli, a notat că toate acestea contribuie la marginalizarea administrației, care se regăsește prinsă într-un clește. Pe de o parte, există puterea legislativă care ia decizii de natură administrativă îmbrăcate în formă de lege pentru a evita dimensiunea administrativă. Pe de altă parte, administrația este intimidată sau frustrată de numeroase voci ale puterii judecătorești în fața cărora chiar și cel care ar trebui să controleze administrația din interior aruncă armele. La acestea se adaugă suspiciunile de corupție, lipsa de încredere creată în opinia publică și înființarea unei procuraturi anti-corupție „aflată în prima linie împotriva oricărui tip de injustiție” (după vorbele președintelui Consiliului de miniștri). În fine, administrația este sărăcită: puține investiții, personal ales în mod nefericit de către politicienii de vârf și nu selectat prin concurs, cariere dominate de guverne, proceduri și structuri depășite.

Modificările aduse constituției materiale pe care le-am descris și ale echilibrului între puterile statului, produc eșecuri grave în raporturile dintre puterile publice și societate. Puterile publice se legitimează nu numai prin alegeri, dar și prin capacitatea lor de a își îndeplini sarcinile în folosul societății. Prăpastia care desparte poporul și statul nu se va umple numai pe calea alegerilor. Democrația votului este insuficientă. Este necesar să se poată demonstra, prin eficiența acțiunii publice, că statul este în serviciul cetățeanului.

 

Notă: text preluat, tradus și adaptat de la: http://www.corriere.it/cultura/16_maggio_15/vincoli-veti-norme-081ec086-1a0e-11e6-9602-cdda3c4dfb23.shtml#

Cumințenia pământului, greu de cumpărat

Proiectul de cumpărare a sculpturii lui Brâncuși a sedus pe mulți. Ideea ca statul român să achiziționeze o operă timpurie a unuia dintre cei mari sculptori români pare, la o primă vedere, o inițiativă generoasă, care ar merita un sacrificiu financiar fie și minim din partea oricăruia dintre noi. Guvernul a adoptat de altfel și o ordonanță de urgență prin care a stabilit că sumele donate pentru a finanța achiziția vor fi deductibile de la stabilirea impozitelor.

Acest proiect suferă însă de câteva hibe care, în cel mai bun caz, îi pun sub semnul întrebării utilitatea sau, într-o viziune mai pesimistă, îi anunță chiar eșecul. Întâi, valoarea sculpturii. Este neclar cum s-a ajuns la suma de 11 milioane euro. S-a vorbit despre un raport de evaluare care stabilește valoarea la 30 de milioane, apoi despre o ofertă de vânzare cifrată la 20 de milioane euro. Unde este însă acest raport de evaluare? El nu a fost publicat până la această dată și nu cunoaștem metoda aleasă de evaluator. Un plus de transparență nu ar strica publicului…cumintenia-pamantului-1

În al doilea rând, sculptura este clasată la categoria „tezaur” a patrimoniului cultural naţional mobil. Prin urmare, conform legilor în materie, ea nu poate părăsi teritoriul României decât cu titlu cel mult temporar, pentru acțiuni cum ar fi participarea la expoziții sau eventuale restaurări. Posibilitatea „pierderii” ei de către statul român este așadar legalmente exclusă. Desigur, proprietarii sculpturii ar putea decide în mod teoretic să o ascundă de ochii lumii și să o țină acasă sau într-un seif de bancă. Puțin probabil însă. Chiar și în aceste condiții, proprietarii ar trebui să garanteze securitatea propriului domiciliu și vor fi răspunzători pentru orice vandalism, inclusiv sub spectrul unor sancțiuni penale. Toate acestea înseamnă costuri în plus, fără beneficii tangibile.

Clasarea la categoria „tezaur” și obligațiile legale aferente care sunt impuse proprietarilor ne aduc înapoi la problema evaluării corecte a a valorii sculpturii. Probabil că dacă ea s-ar vinde pe piața internațională ar aduce proprietarilor multe milioane. Necazul pentru aceștia este că, datorită reglementărilor, în mod efectiv sculptura nu poate fi plasată pe piața internațională. Aceasta reduce drastic posibilitatea ca ea să fie în mod efectiv vândută la un preț semnificativ. Este semnificativ faptul că galerii de artă internaționale nu doresc să se implice în achiziție datorită incertitudinilor de ordin juridic.

În fine, ofensiva anti-corupție poate fi de natură să inhibe realizarea unor donații semnificative din partea unor companii de stat, fie ele și profitabile. În contextul actual, riscul unor acuzații viitoare de abuz în serviciu împotriva decidenților din astfel de companii, pentru faptul că au acceptat alocarea unor fonduri pentru destinații înafara obiectului de activitate al entității respective nu poate fi neglijat.