Alegeri locale

Au început să apară rezultatele la alegerile locale de ieri. Câteva observații:

(i) „succesul” USR-PLUS este supraevaluat. Rezultatele alianței au avantajul că sunt foarte marketabile. Două primării din București, locul 2 la consiliul local, alte câteva orașe mari, precum Timișoara, Bacău, Brașov sau Alba Iulia. Ca în orice mariaj, rezultatul se împarte la doi (sau după o formulă încă necunoscută). Apoi, poate cu câteva excepții, succesul se datorează (și) PNL, care a renunțat la candidații proprii pentru a învinge PSD-ul.

(ii) USR-PLUS continuă să nu existe la sate.

(iii) se tot vorbește despre alianța partidelor de „dreapta”. Fals. USR-PLUS nu sunt partide de dreapta, ci provin din lumea ONG-urilor, a funcționarilor europeni și angajaților la multinaționale. Realitatea este alta: alianța de „dreapta” este de fapt una pro-UE, în timp ce PSD reprezintă curentul UE-sceptic. Se cuvin două precizări. Întâi „UE” nu înseamnă ideea de Europă comună, ci modul în care aparatul birocratic al Uniunii înțelege, confiscă și pune în aplicare această idee. A doua, PSD nu are curajul să se afirme ca UE-sceptic, deși cea mai mare parte din voturile sale vin de la oameni care simt că UE nu le-a adus mare lucru.

(iv) există diferențe greu de explicat față de rezultatele la europarlamentarele din 2019. În București, USR-PLUS obținea atunci 40%, iar astăzi cu aproape 15% mai puțin. PSD avea 16%, iar acum ia în jur de 33%! Pe fond, nu s-a întâmplat nimic în viața acestor partide care să justifice aceste evoluții. Sigur, poate în 2019 au votat mai mulți oameni în București (de exemplu, studenții, care probabil că preferă în majoritate USR), dar chiar și așa discrepanțele sunt uriașe.

(v) Bucureștiul va continua să fie victima jocurilor politice. Aparent, forțele de „dreapta” dețin o majoritate confortabilă la consiliile locale, dar în realitate sunt trei partide cu agende diferite. Tensiunile și ruperile dintre ele sunt inevitabile, mai ales în perspectiva alegerilor parlamentare.

Sunt recomandările din rapoartele MCV obligatorii?

 

William Roper: “So, now you give the Devil the benefit of law!”

Sir Thomas More: “Yes! What would you do? Cut a great road through the law to get after the Devil?”

William Roper: “Yes, I’d cut down every law in England to do that!”

Sir Thomas More: “Oh? And when the last law was down, and the Devil turned ‘round on you, where would you hide, Roper, the laws all being flat? This country is planted thick with laws, from coast to coast, Man’s laws, not God’s! And if you cut them down, and you’re just the man to do it, do you really think you could stand upright in the winds that would blow then? Yes, I’d give the Devil benefit of law, for my own safety’s sake!

 

Este încă în curs în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene („CJUE”) o sesizare formulată prin Curtea de Apel Pitești de către Forumul Judecătorilor din România și Asociația Mișcarea pentru Apărarea Statutului Procurorilor prin care CJUE este întrebată dacă cerințele formulate (sau „impuse”, așa cum spune pct.3 din sesizare) sunt obligatorii pentru statul român.

Cum a apărut MCV

România și Bulgaria au fost elevii problemă din negocierile de aderare. Primite cu câțiva ani mai târziu decât fostele state comuniste din regiune, cele două țări au primit un set de condiții speciale, de îndeplinit după aderare. Acestea au fost ambalate sub forma unui „mecanism de cooperare și verificare”, prin care UE urma să verifice atingerea unor așa-numite obiective de referință. Pentru România, obiectivele de referință sunt enumerate în Anexa unei Decizii din 2006 a Comisiei Europene. În esență, acestea țineau de întărirea rolului CSM, înființarea ANI și combaterea corupției. Pentru îndeplinirea obiectivelor, rapoartele periodice ale experților Comisiei fac evaluări și propun recomandări.

Conform pct. (7) din Decizia Comisiei, în cazul în care apar probleme legate de MCV, se pot adopta anumite sancțiuni, „în special” suspendarea obligației statelor membre de a recunoaște și executa hotărârile judecătorești și deciziile judiciare din România, precum mandatele de arestare europene.

MCV era gândit să funcționeze pentru o scurtă perioadă după aderare. Cu toate acestea, nici după 13 ani după apariția lui nu sunt semne că urmează a fi eliminat. O situație bizară, cu atât mai mult cu cât obiectivele MCV era relativ limitate comparativ cu temele mult mai ample și mai dificile care au fost rezolvate prin negocierile de aderare, care au durat 7 ani.

Motive pentru care sesizarea CJUE este greșită

Utilizarea noțiunii de „stat de drept” pentru a invalida legislație națională sau pentru a impune obligația de a adopta anumite legi transmite în mod practic CJUE rolul de legislator. Noțiunea de „stat de drept” este un principiu de valoare excepțională, dar are un înțeles prea subiectiv și schimbător pentru a fi utilizată cu succes de judecători pentru a emite instrucțiuni puterii legislative. Judecătorii trebuie să rămână dedicați pentru aplicarea legii, nu la scrierea ei.  

Rolul UE nu este de a arbitra dispute instituționale interne. Acestea trebuie rezolvate la nivel național. Intervenția UE poate duce la rezultate practice negative, dăunătoare pentru cetățeni. Zilele acestea, în Polonia, urmare printre altele a unor decizii CJUE întemeiate pe cerința respectării „statului de drept”, există riscul de a se crea două sisteme paralele de justiție. Cine pierde? Justițiabilul mărunt, care își vede pus sub semnul întrebării accesul real la justiție (ce valoare ar avea o hotărâre judecătorească emisă de un judecător a cărui funcție nu este recunoscută de jumătate din colegii săi, așa cum pare că se poate întâmpla în Polonia?).

Rapoarte MCV conțin „recomandări”, nu „cerințe”, așa cum greșit reține sesizarea trimisă la CJUE. În mod evident, judecătorii și procurorii din asociațiile semnatare știu diferența între cele două noțiuni. O recomandare, o spun dicționarele, nu poate fi obligatorie. De aici substituirea semantică făcută de autorii sesizării. Cei curioși pot lectura raportul MCV din anul 2019, care discută despre 12 recomandări din 2017 și 8 recomandări suplimentare din 2018.

04D8B5BA-6AAE-44C3-BDF0-28091B4F1E90

Dacă recomandările din MCV ar fi obligatorii, s-ar crea o problemă fundamentală cu privire la separația puterilor din stat. Conform regulilor invocatului stat de drept, Parlamentul, ca reprezentant al poporului, deține puterea legislativă. Desigur, aderarea la UE a creat excepții, pentru că există acte ale UE care sunt obligatorii. Dar excepțiile sunt de strictă interpretare și nu pot fi extinse la situații neavute în vedere expres de tratatele aplicabile. Raportul MCV este redactat la nivel de experți, respectiv funcționari, adică agenți ai executivului european. Cum ar putea experții, fie ei și ai UE, să dea instrucțiuni obligatorii puterii legislative dintr-un stat membru fără ca această atribuție să le fi fost conferită expres? Desigur, experții în cauză și mulți dintre observatorii neutri ar putea spune că recomandările sunt pe fond corecte și ele ar trebui puse în aplicare. Dar este nerelevant. Discuția este nu despre corectitudinea pe fond a recomandărilor, ci despre autoritatea pe care o au acestea.

În general, atunci atunci când există un act juridic cu caracter obligatoriu, vom avea și o procedură pentru verificarea legalității actului respectiv. În cazul de față, o astfel de procedură nu există.

În retrospectivă, acceptarea MCV în cadrul negocierilor de aderare a fost o eroare. MCV este un mecanism de verificare unilaterală asupra căruia România nu are nici un control real. Practic, Comisia europeană se află în același timp în rol de jucător și de arbitru. Concluziile experților Comisiei sunt practic inatacabile, chiar dacă ar fi greșite.

 

Colonialism și răspundere

E3278B0D-3E06-4D27-976D-FCD7F174064E

Un lucru de apreciat la colonialismul clasic era existența unui embrion de răspundere față de cei guvernați. Țara – mamă purta „povara omului alb” și în această calitate se simțea datoare să asigure condiții de minime de dezvoltare în teritoriul dominat: începuturi de acces la educație, alimentație, sistem de sănătate sau infrastructură.  Dacă lucrurile nu mergeau bine, vinovatul prezumat putea fi rapid identificat și putea fi somat să adopte măsuri corective.

De-colonializarea a fost de multe ori un eșec. Mare parte din conflictele cele mai acerbe din lumea actuală – Palestina și Israel, Pakistan și India, Sudan, Siria etc. – se desfășoară pe teritorii din care plecarea țărilor occidentale s-a făcut în pripă, cu lăsarea în urmă a unor populații care fie că au ajuns reunite artificial între aceleași granițe, fie aveau revendicări aspre față de teritorii vecine. Alteori, conducerea țărilor proaspăt eliberate a intrat pe mâna unor elite locale preocupate numai de propria îmbogățire și care nu simțeau nici urmă de datorie pentru cei de rând.

Este indubitabil că țările mari și bogate continuă exploatarea fostelor state colonizate, fie că vorbim despre materii prime sau resursa umană. Formal, conducerea țărilor acestea este delegată elitei locale. Aceștia operează însă într-un canal strâmt, în care drepturile lor de decizie suverană sunt foarte limitate. Apoi, există influențe externe puternice care se asigură că oamenii capabili să ducă o politică independentă și înțeleaptă în favoarea țărilor dominate nu vor ajunge vreodată în poziții de conducere. Agenții liberi și inteligenți sunt periculoși – ei chiar ar putea implementa politici în favoarea celor guvernați! Atunci însă când o țară este condusă de incompetenți sau de oameni controlabili, cei din afara ei vor fi tot timpul avantajați.

Problema fundamentală din sistemul actual este dispariția răspunderii asociate cu actul de guvernare. Cei pe care îi vedem în față nu dețin putere reală, ci numai crâmpeie și aparență. Conducătorii reali sunt greu de identificat și în consecință nu pot fi trași la răspundere. Atunci când lucrurile merg rău în societate, oamenii nu au șansa de a corecta situația prin culpabilizarea vinovaților reali. Li se oferă în schimb posibilitatea de a sacrifica țapi ispășitori, ceea ce pentru o perioadă va atenua resentimentele, dar nu va schimba nimic pe fond.

Achitările la DNA și manipularea informației

Una dintre statisticile prezentate de DNA cu ocazia raportului său de activitate este cea legată de numărul de achitări. Prilej pentru presa care de obicei simpatizează cu pozițiile DNA să sublinieze că procentul de achitări ar fi sub media europeană. Lăsând la o parte faptul că sursa informației cu privire la „media europeană” este incertă, problema fundamentală este cum se calculează achitările în dosarele instrumentate la noi în țară.

DNA susține că statistica pe care o furnizează se bazează pe “indicatorul statistic” stabilit de CSM, prin hotărârea plenului nr.1265/2015. Prima problema este că hotărârea în cauză (sau cel puțin partea dată publicității) nu stabilește nici un „indicator statistic”. Fake news deja, cum s-ar zice…

Problema de fond este însă alta. DNA raportează achitările pe cap de inculpat, iar nu în raport de infracțiunile pentru care inculpații sunt trimiși în judecată. Să spunem că o persoană X este trimisă în judecată pentru abuz în serviciu, constituire de grup infracțional organizat, spălare de bani și evaziune fiscală. Instanța îl achită pe X în privința acestor infracțiuni, dar schimbă încadrarea juridică a unor fapte în neglijență în serviciu și dispune condamnarea. DNA va raporta atunci cazul ca un succes, deși majoritatea acuzațiilor grave pe care le-a formulat au fost respinse. Este ca și cum cineva s-ar lăuda că a câștigat un proces, în care a cerut obligarea pârâtului la plata sumei de 1 milion de euro, dar instanța i-a acordat numai 10 lei.

89C8BF4F-CE2D-42FA-B193-1E4BF8076F89

Este regretabil faptul că procurorii își justifică eficiența activității prin numărul de condamnări obținute. Rolul lor instituțional este mult mai bogat – ei sunt reprezentanții societății și trebuie să acționeze în interesul acesteia. Or, în materie juridică, interesul primordial al societății nu este legat de numărul de condamnări penale, ci, în primul rând, de respectarea legii. Respectă oare legea și rolul său social un procuror care trimite în judecată un inculpat pentru 4 capete de acuzare, iar acesta este achitat pentru 3? Se mai poate vorbi despre un succes al acuzării în aceste condiții?

Pentru a fi onestă, statistica achitărilor ar trebui făcută printr-o analiză mai complexă, care să ia în considerare nu doar numărul de persoane trimise în judecată și respectiv condamnate sau achitate, ci numărul de infracțiuni pentru care s-a făcut inculparea versus achitările dispuse cu privire la aceste infracțiuni. Numai în acest fel se pot trage concluzii semnificative privind calitatea reală a muncii procurorilor DNA.

Polonezii nu acceptă defăimarea

Zilele acestea a intrat în vigoare în Polonia o lege de protecție a națiunii poloneze împotriva defăimărilor. Prilej pentru comentarii, care, multe dintre ele, condamnă noua lege. Spre exemplu, prof. Jan Gross, originar chiar din Polonia, dar acum la Universitatea Princeton, sub un titlu ce are destinul să dea fiori („Legea poloneză a lagărelor morții este concepută să falsifice istoria”) a emis o serie de idei, care par tipice pentru reacția majorității celor care se exprimă critic pe acest subiect în presa de limbă engleză:

  • Textul ar fi fost gândit pentru a falsifica istoria holocaustului;
  • Legea oprește orice dezbatere despre complicitatea polonezilor în persecutarea evreilor;
  • Există temeri că legea ar pune practic orice supraviețuitor al holocaustului sub riscul urmării penale;
  • Evreii s-ar simți amenințați din nou, deoarece amintirile lor ar fi infracționalizate.

Pentru cine dorește să verifice cu ochii săi dacă aceste idei sunt întemeiate, misiunea nu este ușoară, pentru că părerile despre lege întrec în număr și popularitate referirile exacte la textul legii. Odată depășit acest obstacol, vedem, deloc surprinzător pentru starea mass media de astăzi, chiar atunci când semnăturile afișate sunt dintre cele mai credibile, că lucrurile nu stau așa cum sunt prezentate. Pe scurt:

  • Legea sancționează pe cei care emit afirmații „contrare faptelor”. Cu alte cuvinte, cei care formulează o acuzare pe baza legii trebuie să demonstreze că acuzații au făcut afirmații mincinoase;
  • Sunt incriminate declarațiile care culpabilizează națiunea poloneză în întregul său. În mod evident, dacă afirmația vizează un individ sau chiar un grup de indivizi, fie ei și polonezi, atunci nu se intră sub incidența legii;
  • Legea nu se aplică celor se exprimă în virtutea activității lor artistice sau științifice.

Aceste corecturi fiind făcute, se pune întrebarea dacă nu ar trebui să cădem de acord că legile care limitează dreptul la opinie nu sunt binevenite. Faptul că o persoană se poate expune la sancțiuni penale, cu închisoare, pentru că spune ceea ce gândește este de neacceptat. Din păcate, poarta a fost deschisă de legile care incriminează negarea holocaustului, care există acum în aproape toate țările europene. Este de înțeles obiectivul lor, generos, de a onora cea mai expusă categorie dintre victimele celui de-al doilea război mondial.

În mod normal, persoanele care fac afirmații neadevărate cad sub povara oprobriului public. Este necesar să fie trimise și la închisoare? Redactorii legilor anti-holocaust au considerat de mai multă vreme că da. Ceea ce s-a pierdut însă prin redactarea acestor legi este sentimentul inatacabilității dreptului la opinie. Prin deschizătura practicată de asemenea reglementări era inevitabil să se strecoare inițiative care să ducă lucrurile mai departe. În estul Europei, aproape fiecare națiune se simte victima istoriei. Reacția polonezilor, care au pierdut la rândul lor circa 3 milioane de oameni în război, este așadar nu doar mai puțin gravă decât a fost prezentată, dar, într-o bună măsură, deloc surprinzătoare.