Achitările la DNA și manipularea informației

Una dintre statisticile prezentate de DNA cu ocazia raportului său de activitate este cea legată de numărul de achitări. Prilej pentru presa care de obicei simpatizează cu pozițiile DNA să sublinieze că procentul de achitări ar fi sub media europeană. Lăsând la o parte faptul că sursa informației cu privire la „media europeană” este incertă, problema fundamentală este cum se calculează achitările în dosarele instrumentate la noi în țară.

DNA susține că statistica pe care o furnizează se bazează pe “indicatorul statistic” stabilit de CSM, prin hotărârea plenului nr.1265/2015. Prima problema este că hotărârea în cauză (sau cel puțin partea dată publicității) nu stabilește nici un „indicator statistic”. Fake news deja, cum s-ar zice…

Problema de fond este însă alta. DNA raportează achitările pe cap de inculpat, iar nu în raport de infracțiunile pentru care inculpații sunt trimiși în judecată. Să spunem că o persoană X este trimisă în judecată pentru abuz în serviciu, constituire de grup infracțional organizat, spălare de bani și evaziune fiscală. Instanța îl achită pe X în privința acestor infracțiuni, dar schimbă încadrarea juridică a unor fapte în neglijență în serviciu și dispune condamnarea. DNA va raporta atunci cazul ca un succes, deși majoritatea acuzațiilor grave pe care le-a formulat au fost respinse. Este ca și cum cineva s-ar lăuda că a câștigat un proces, în care a cerut obligarea pârâtului la plata sumei de 1 milion de euro, dar instanța i-a acordat numai 10 lei.

89C8BF4F-CE2D-42FA-B193-1E4BF8076F89

Este regretabil faptul că procurorii își justifică eficiența activității prin numărul de condamnări obținute. Rolul lor instituțional este mult mai bogat – ei sunt reprezentanții societății și trebuie să acționeze în interesul acesteia. Or, în materie juridică, interesul primordial al societății nu este legat de numărul de condamnări penale, ci, în primul rând, de respectarea legii. Respectă oare legea și rolul său social un procuror care trimite în judecată un inculpat pentru 4 capete de acuzare, iar acesta este achitat pentru 3? Se mai poate vorbi despre un succes al acuzării în aceste condiții?

Pentru a fi onestă, statistica achitărilor ar trebui făcută printr-o analiză mai complexă, care să ia în considerare nu doar numărul de persoane trimise în judecată și respectiv condamnate sau achitate, ci numărul de infracțiuni pentru care s-a făcut inculparea versus achitările dispuse cu privire la aceste infracțiuni. Numai în acest fel se pot trage concluzii semnificative privind calitatea reală a muncii procurorilor DNA.

Polonezii nu acceptă defăimarea

Zilele acestea a intrat în vigoare în Polonia o lege de protecție a națiunii poloneze împotriva defăimărilor. Prilej pentru comentarii, care, multe dintre ele, condamnă noua lege. Spre exemplu, prof. Jan Gross, originar chiar din Polonia, dar acum la Universitatea Princeton, sub un titlu ce are destinul să dea fiori („Legea poloneză a lagărelor morții este concepută să falsifice istoria”) a emis o serie de idei, care par tipice pentru reacția majorității celor care se exprimă critic pe acest subiect în presa de limbă engleză:

  • Textul ar fi fost gândit pentru a falsifica istoria holocaustului;
  • Legea oprește orice dezbatere despre complicitatea polonezilor în persecutarea evreilor;
  • Există temeri că legea ar pune practic orice supraviețuitor al holocaustului sub riscul urmării penale;
  • Evreii s-ar simți amenințați din nou, deoarece amintirile lor ar fi infracționalizate.

Pentru cine dorește să verifice cu ochii săi dacă aceste idei sunt întemeiate, misiunea nu este ușoară, pentru că părerile despre lege întrec în număr și popularitate referirile exacte la textul legii. Odată depășit acest obstacol, vedem, deloc surprinzător pentru starea mass media de astăzi, chiar atunci când semnăturile afișate sunt dintre cele mai credibile, că lucrurile nu stau așa cum sunt prezentate. Pe scurt:

  • Legea sancționează pe cei care emit afirmații „contrare faptelor”. Cu alte cuvinte, cei care formulează o acuzare pe baza legii trebuie să demonstreze că acuzații au făcut afirmații mincinoase;
  • Sunt incriminate declarațiile care culpabilizează națiunea poloneză în întregul său. În mod evident, dacă afirmația vizează un individ sau chiar un grup de indivizi, fie ei și polonezi, atunci nu se intră sub incidența legii;
  • Legea nu se aplică celor se exprimă în virtutea activității lor artistice sau științifice.

Aceste corecturi fiind făcute, se pune întrebarea dacă nu ar trebui să cădem de acord că legile care limitează dreptul la opinie nu sunt binevenite. Faptul că o persoană se poate expune la sancțiuni penale, cu închisoare, pentru că spune ceea ce gândește este de neacceptat. Din păcate, poarta a fost deschisă de legile care incriminează negarea holocaustului, care există acum în aproape toate țările europene. Este de înțeles obiectivul lor, generos, de a onora cea mai expusă categorie dintre victimele celui de-al doilea război mondial.

În mod normal, persoanele care fac afirmații neadevărate cad sub povara oprobriului public. Este necesar să fie trimise și la închisoare? Redactorii legilor anti-holocaust au considerat de mai multă vreme că da. Ceea ce s-a pierdut însă prin redactarea acestor legi este sentimentul inatacabilității dreptului la opinie. Prin deschizătura practicată de asemenea reglementări era inevitabil să se strecoare inițiative care să ducă lucrurile mai departe. În estul Europei, aproape fiecare națiune se simte victima istoriei. Reacția polonezilor, care au pierdut la rândul lor circa 3 milioane de oameni în război, este așadar nu doar mai puțin gravă decât a fost prezentată, dar, într-o bună măsură, deloc surprinzătoare.

 

Dreptul penal, ca instrument

Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.

Matei, 7:2

 

Îmi amintesc acum ceva vreme cum unul dintre profesorii, altfel reputați ai Facultății de Drept, spunea că puterea judecătorească este singura dintre cele trei care nu aspiră la conducerea societății. Altfel spus, pericolul dictaturii nu ar putea veni decât de la puterea executivă ori de la cea legislativă. Ceea ce lipsea din acest dictum era semnalarea riscului că puterea judecătorească, chiar dacă nu este capabilă să conducă singură, poate fi totuși un instrument foarte eficient pentru a controla și opri ascensiunea politică a adversarilor politici și a persoanelor indezirabile în general.

Dreptul penal instrumentalizat nu operează în scopul de a face dreptate. Uneori, se scoate din sertar o acuzație veche, poate fondată, dar neurmărită în mod deliberat la timpul ei și ignorată în alte cazuri la fel de evidente, dar neîncărcate de vreo miză politică. Alteori, în lipsă de ceva mai bun, se folosește un text legal neclar și cu înțeles obscur chiar și pentru juriști. Succesul acuzării este asigurat însă de procurori obedienți, de „experți” ale căror mijloace de trai depind de bunăvoința procorurilor, de martori speriați de perspectiva transformării lor în inculpați și, mai grav, de judecători care provin din și au rămas atașați de componente interesate ale sistemului represiv.

În alte cazuri, nici nu este nevoie de pedepse grele. Se lansează o acuzație, se emite un comunicat, se convoacă presa, se fac percheziții, iar persoana vizată este plimbată, eventual cu cătușe, prin fața camerelor de luat vederi. Procesul durează ani de zile, după care, eventual, se pronunță o mică sentință de condamnare, cu suspendarea executării, așa, ca să fie toată lumea mulțumită. Acuzatul rămâne acasă, cu familia, iar procurorii își văd dosarul validat și nu-i poate blama nimeni că nu au acționat profesionist.

photodune-6884339-ethical-or-legal-s

Există și soluții de achitare. Ele vin însă la ani de zile după ce circul mediatic a răpus reputația victimei și, de cele mai multe ori, i-a frânt voința. Dacă aceasta este om politic sau cu veleități în această direcție, cariera sa politică a fost între timp terminată, iar locul i-a fost luat de persoane acceptabile pentru cei care au stat în spatele acuzării. Dacă este om de afaceri, business-ul lui este probabil ruinat și preluat de amicii celor care au inspirat acuzația împotriva sa.

Procurorii, ca magistrați ai statului român, cu statut și drepturi quasi-egale celor ale judecătorilor, au datoria de a strânge probe complete, atât în direcția acuzării, cât și în cea a disculpării persoanelor acuzate. De multe ori, în sistemul dreptului penal instrumentalizat, această dublă obligație este neglijată, iar conduita procurorului de caz se îndreaptă unidirecțional în scopul trimiterii în judecată și condamnării celui vizat de dosar. Rezultat incorect, dar care devine oarecum firesc, cel puțin atâta vreme cât rapoartele de activitate ale procurorilor anticorupție măsoară eficiența instituției doar în numărul de inculpări și de condamnări.

Problema fundamentală este că atunci când procurorii acceptă compromisul de a face parte dintr-un sistem instrumentalizat, atunci chiar și acuzațiile cu parfum de credibilitate vor fi percepute ca fiind parte dintr-o campanie pusă la cale pentru satisfacerea unor interese ascunse, care nu au nimic de-a face cu respectarea legii.

Sigur, sistemul represiv se bazează de multe ori pe suportul popular. Oamenii tind să aprecieze spectacolul prăbușirii celor puternici, fără să le pese dacă motivele sunt întemeiate. Mulți gândesc că nu contează dacă substanța acuzației nu rezistă unei analize juridice serioase, iar nuanțele legale care transformă un om cinstit în infractor sau care îi limitează vinovăția sunt expediate neceremonios în zona „chichițelor avocățești”.

Sprijinul popular este însă schimbător. Azi, reacția publică pare mai influențabilă ca oricând, dar ea de fapt așa a fost întotdeauna. Istoria este plină de indivizi care și-au trăit momentul de glorie aclamați de popor, iar curând după aceea erau duși la eșafod în uralele aceleiași mulțimi. Pavăza în fața abuzurilor nu poate fi, prin urmare, decât respectarea onestă a legii și a procedurilor prescrise de aceasta. Altfel, cine comite acum un abuz nu face decât să deschidă calea abuzurilor viitoare. Iar cel ce azi deține puterea și o exercită fără înțelepciune, poate fi curând victima celor care vin după el, care îl vor judeca folosind aceeași măsură.

În fine, DNA lovește în inimă

Comunicatul de astăzi al DNA, prin care se anunță declanșarea urmăririi penale împotriva lui Liviu Dragnea, pare să ajungă în fine la unele dintre mecanismele de bază care s-au folosit pentru a acumula mari averi pe seama bugetului statului. Până acum, acuzele DNA, chiar validate de instanță, ca în dosarul referendumul, păreau mai degrabă  cusute cu ață albă. Prinzându-l pe Liviu Dragne cu fapte minore, s-a lăsat impresia că acesta este mai degrabă o victimă de mașinațiuni politice decât personaj certat cu legea.

Pe scurt, comunicatul reține, printre altele:

a) însușirea controlului asupra unei societăți cu un domeniu de activitate foarte profitabil, care presupunea însă relații excelente cu decidenții statali, respectiv construirea și repararea de drumuri;

b) acordarea de lucrări prin atribuire directă, până în anul 2005;

c) trucarea licitațiilor publice prin divulgarea de informații confidențiale de la dosarul licitației sau stabilirea unor cerințe pe care numai ofertantul agreat (Teldrum, în acest caz) le putea îndeplini;

d) plasarea amicilor de afaceri în cadrul administrației publice;

e) finanțarea prin donații a partidului;

f) mărirea valorii contractului de achiziții pe parcursul executării acestuia;

g) obținerea de finanțări europene pe baza unor documente false.

Sunt puține dosarele în care DNA să fi atacat frontal aceste fenomene care au creat mare parte din masa de bogați a țării. Nu știm, desigur, dacă dosarul va putea fi susținut de probe și nici dacă Liviu Dragnea este vinovat. Ceea ce se poate intui însă este că lista de mai sus poate constitui o schiță a acuzării în sute sau mii de alte cazuri răsunătoare. Din care însă nu vom vedea prea multe…

Problema cu acuzarea lui Ion Iliescu

iliescu-mineri-77713400-465x390

Ion Iliescu, Petre Roman și alți câțiva, printre care celebri mai sunt încă Adrian Sârbu și Miron Cozma, au devenit obiectul unei acțiuni penale deschise ieri de Parchetul General, probabil în dorința de a marca precis 27 de ani de la fuga lui Nicolae Ceaușescu. Acuzația se referă la crime împotriva umanității care ar fi fost comise de inculpați cu ocazia mineriadei din iunie 1990. Procurorii susțin că persoanele din cauză:

au aderat la atacul generalizat si sistematic lansat impotriva unei populatii civile, respectiv impotriva manifestantilor din Piata Universitatii din Bucuresti, precum si a populatiei Bucurestiului, atac in care a fost  implicata participarea fortelor armate ale Ministerului de Interne, Ministerului Apararii Nationale, Serviciului Roman de Informatii, precum si a unui numar de peste zece mii de mineri si alti muncitori din mai multe zone ale tarii.

Infracțiunea despre care se presupune că ar fi comisă este cea de crimă împotrivă umanității, prevăzută de art.439 din Codul penal actual. Acest tip de acuzare ridică însă mai multe probleme.

1. Inculpaților li se aplică legea cea mai favorabilă

Crimă împotriva umanității? De ce această încadrare? Codul penal care era în vigoare în anul 1990 nu prevedea o asemenea infracțiune, cel puțin nu în aceiași termeni. Incriminarea în forma curentă începe astfel:

Art.439 C.pen (actual):

(1)Săvârşirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populaţii civile, a uneia dintre următoarele fapte: […]
Infracțiunea de crimă împotriva umanității pare să fi fost dezlipită din cea de genocid, care în 1990 era reglementată așa:
Art.357 C.pen. (1990):
(1)Săvârşirea în scopul de a distruge în întregime sau în parte o colectivitate sau un grup naţional, etnic, rasial sau religios, a vreuneia dintre următoarele fapte: […]
Derivele violente din 13-15 iunie 1990 au fost reprobabile, dar nu se poate spune în mod rezonabil că au în vedere distrugerea unei colectivități așa cum spunea Codul penal de atunci. În mod evident, în condițiile în care infracțiunea de crimă împotriva umanității nu exista în 1990, inculpații nu pot fi trași la răspundere pe seama Codului penal actual pentru că le profită legea mai favorabilă. Este o piedică simplă și puternică în calea atragerii răspunderii penale. Procurorii trebuie să se fi gândit însă la această problemă și probabil, atunci când va fi cazul, vor încerca să vină cu o explicație. Deocamdată însă, acuzarea pare vulnerabilă.

2. De ce este acuzația excesivă

 Procurorii susțin că s-ar fi procedat la un „atac generalizat și sistematic” împotriva unei „populații civile, respectiv asupra manifestanților din Piața Universității”. Da, în iunie 1990 s-au produs traume severe, de toate naturile. A fost momentul în care imaginea României în lume, zdrobitor pozitivă după Revoluția din 1989, s-a înnegrit pentru totdeauna. Niciodată până azi românii nu au mai fost priviți în afara țării cu simpatia pe care au avut-o la începutul anului 1990. Vechii comuniști și securiști și-au solidificat pozițiile de control al societății, iar șansa țării de a reface un traseu democratic autentic a fost distrusă. Exodul post-revoluționar al românilor a început atunci.
Cu toate acestea…
Acuzația suferă de contorsionism juridic. Textul din Cod pe care se întemeiază procurorii este menit să protejeze de violențe „populația civilă”. Manifestanții din Piața Universității nu pot fi asimilați însă unei „populații”. O „populație” poate fi constituită numai de un colectiv numeros de oameni, care coexistă în mod stabil pe un teritoriu determinat. Manifestanții nu sunt o „populație”, ci un „grup”, respectiv o entitate diversă, esențialmente temporară, din care fac parte oameni aduși împreună de aderența la idei comune.
Acuzatorii au simțit această piedică așa încât afirmă în subsidiar că atacul ar fi vizat întreaga populație a Bucureștiului. Da, dacă este adevărat și dacă poate fi probat, un asemenea atac ar putea fi premisa unor fapte care să fie încadrate la infracțiunea de crimă împotriva umanității. Violențele minerilor au vizat cu precădere manifestanții din Piață și sediile partidelor istorice, care au fost vandalizate. Aceste incidente (violente și care ar fi trebuit să fie pedepsite încă de atunci, dar nu au fost) nu au vizat însă „populația Bucureștiului” în ansamblul acesteia, așa încât chiar și așa acuzația este greu de susținut.
Dosarele penale întemeiate pe noțiunea de crimă împotriva umanității sunt foarte rare. Război, epurare etnică sau pe alte criterii, ucideri sau mutilări în masă. Acestea ar trebuie să fie situațiile în care să se discute despre această infracțiune. Reprimarea violentă a unor manifestații, dacă este făcută contrar legii, poate fi ea însăși o infracțiune (omor, lovituri cauzatoare de moarte, vătămare corporală, distrugere etc.), dar, de regulă, nu crimă împotriva umanității.

3. Problema prescripției

Cum s-a ajuns totuși la această încadrare juridică hazardată? Faptul că din iunie 1990 au trecut mai bine de 26 de ani oferă răspunsul: infracțiunea de crimă împotriva umanității nu este prescriptibilă. Dosarele pot fi instrumentate la nesfârșit, iar presupușii infractori chemați în fața autorităților întreaga lor viață. Dacă încadrarea juridică ar fi fost cea de omor (sau de instigare ori complicate la omor), conform Codului din 1990, termenul de prescripție ar fi fost de 15 ani și el s-ar fi împlinit încă din 2005 (aici există unele rezerve care țin de particularități ale dosarului pe care nu le putem ști; termenele de prescripție pot fi întrerupte, iar cursul prescripției se reia de la început, dacă se realizează în timp util acte de urmărire penală).
Pentru mulți, faptul că răspunderea penală poate fi supusă prescripției ar putea părea o chestiune dubioasă. Este evident că ar fi incorect să se gândească în acest fel. Infracțiunile care nu sunt sancționate rapid sunt uitate. Sancționarea după mulți ani de la comiterea faptelor lasă de multe ori un sentiment de insatisfacție. O justiție târzie este una șchioapă, imperfectă.
Pe lângă aspectele filosofice însă, există și chestiuni practice care justifică intervenția prescripției. Obținerea unei condamnări presupune furnizarea unor probe care să meargă dincolo de orice îndoială rezonabilă privind vinovăția unui inculpat. Or, după zeci de ani, probele sunt tot mai greu de obținut. Multe documente dispar, potențiali martori mor sau memoria lor devine difuză ori se împodobește cu amănunte adăugate la multă vreme după petrecerea faptelor. Pe de cealaltă parte, cel acuzat, pus în situația de a se apăra, are dificultăți chiar mai mari în găsirea probelor care, eventual,  ar putea să-l disculpe. Atunci când generațiile vechi ies din scenă, stabilirea faptelor și imputarea răspunderilor devin misiunea istoricului și încetează a fi cea a juristului.

4. Manifestația din Piața Universității era nelegală, dar intervenția a fost excesivă

piata-universitatii-romania-proiectiile-docuart
Meritele morale ale manifestației din Piață trebuie afirmate și conservate pentru noile generații (cu rezerva necesară că unii din liderii manifestației par să fi fost plantați acolo sau manevrați de serviciile secrete…). Acolo se aflau oameni care credeau în democrație și care simțeau că idealurile pentru care se murise în decembrie erau sufocate de restaurația comunisto – securistă, condusă de oameni aflați până atunci în planul al doilea în partidul comunist și în stat.
Aici apar însă niște precizări necesare. Manifestația a fost neautorizată din prima clipă. Centrul Bucureștiului a fost blocat complet vreme de câteva luni (cine își închipuie că așa ceva ar fi tolerat în anul 2016?!). După alegerile din 20 mai 1990, câștigate clar de Iliescu și FSN, idealiștii Pieței s-au retras. Practic, la 13 iunie acolo se mai aflau numai rebeli revoltați de dragul revoltei, a căror prezență nu mai avea nici un orizont practic. Spiritul originar al Pieței se diluase, iar luarea de măsuri legale pentru a reda Piața traficului public erau justificate.
mineriada03_mineriada_ap-1024x768
Până aici, lucrurile par să fi fost în regulă. Autoritățile statului aveau dreptul legitim de a interveni și de a elibera spațiul public. Aici încep misterele cu privire la ceea ce s-a întâmplat acolo. Manevrele pentru golirea Pieței au fost conduse cu stângăcie și au degenerat în violență. Provocatori infiltrați în rîndul  manifestanților au atacat violent polițiștii și jandarmii, au luat cu asalt Ministerul de Interne și atuncau în stânga și în dreapta cu cocktailuri Molotov (atunci am aflat ce erau acestea: amestecuri de substanțe incendiare). Ocazia părea coaptă pentru decapitarea partidelor istorice care, deși obținuseră procente simbolice la alegeri, erau văzute în continuare ca pericol pentru guvernarea fesenistă. La chemarea lui Iliescu au sosit minerii, care au pus muncitorește lucrurile în ordine. Sute de oameni au fost bătuți pe stradă, iar puținele imagini care au fost filmate atunci au făcut de râs întreaga țară.

5. De ce acțiunea procurorilor se poate termina rău

Răspunderea juridică a celor implicați în crearea condițiilor pentru actele violente din iunie 1990 ar fi fost justificată. Ar fi fost bine ca ea să intervină însă la timp și să fie încadrată pe texte legale realmente aplicabile evenimentelor de atunci. Deschiderea acțiunii penale abia azi poate duce la două rezultate, ambele negative. Întâi, poate să eșueze, datorită problemelor de interpretare juridică corectă a textelor aplicabile (o parte din ele, expuse mai sus). Apoi, în mod alternativ, să presupunem că dosarul s-ar solda cu condamnări penale. Problema este că se simte mirosul de abuz în acest demers. Textul legal invocat de acuzare nu pare aplicabil, și nici măcar nu exista în 1990.
Dilema este următoarea: merită să condamnăm persoane pe care le știm vinovate, chiar dacă trebuie să forțăm interpretarea legii? Aplicarea distorsionată a legii nu aduce nimic bun pe termen lung. Un abuz în numele unui ideal va genera alte abuzuri în viitor. Atunci când vom rămâne însă cu abuzul, dar vor dispărea idealurile.