Uimitoarea victorie în primul tur al alegerilor prezidențiale a unui candidat venit parcă de niciunde este o premieră care contrazice mai multe puncte de vedere consacrate. Pentru prima dată, un candidat independent sparge monopolul partidelor și se califică în turul decisiv. Apoi, candidatul a lipsit sau a fost foarte discret prezentat pe marile platforme media tradiționale, fie că se vorbește despre TV, radio sau cele mai urmărite publicații on-line. Campania sa a fost inedită, s-a desfășurat în mediul rețelelor de socializare, cu precădere al TikTok. Sondajele de opinie nu au identificat ascensiunea sa înainte de votul propriu-zis, scorul său fiind considerat neglijabil.

Clipurile candidatului au fost interzise cu câteva zile înainte de alegeri, din motive neclare. Nimeni nu a dezbătut prea mult această măsură, ea stârnind mai puține reacții decât (la fel de bizara și desigur nelegala) interzicere a candidaturii Dianei Șoșoacă. Am auzit doar scurta reacție a candidatului, care a spus că „li s-a făcut frică” și că înainte de a răsări soarele este frig și întuneric, iar noi suntem încă în acel loc și timp.

Motivul esențial pentru care s-a ajuns la această finală este unul mai larg, care depășește granițele ideilor specifice României. În lume, în special în zona cultural occidentală, s-au format două tendințe principale de gândire. Una dintre ele este globalismul sau așa numită ideologie woke, care pornește de la o viziune cu precădere subiectivă asupra lumii. Pentru acest curent de gândire, realitatea nu mai este un dat care se constată, descoperă sau demonstrează, ci devine efectul viziunii și sentimentelor personale, care se impun asupra mediului din jur și pe care îl pot modifica după bunul plac.

În această lumea, nu mai există  o ierarhie a valorilor, ci orice opinie devine la fel de bună ca alta. Personalitatea proprie fiecărui individ și calitățile sale native sunt depreciate, iar omul este văzut ca un produs pur cultural al societății în care viețuiește. În această perspectivă asupra lumii, totul este redefinibil, înlocuibil și atacabil. Orice atribut fundamental al existenței umane este atins în cea mai intimă substanța a sa și poate fi rescris în maniera dorită de cei care dețin puterea. Normalitatea este eliminată și incriminată. În această lume, proclamarea unor adevăruri esențiale, precum a afirma despre cineva că este femeie sau bărbat, devine o ofensă.

La nivel personal, confuzia între genuri este încurajată și privită ca un semn de mare progres. La nivel colectiv, apartenențele care dădeau sens și valoare indivizilor, precum națiunea, biserica ori colectivitățile locale trebuie și ele desființate. Proprietatea privată este prea riscantă, deoarece ea poate fi baza unei vieți și decizii autonome, așa încât se cuvine limitată sau chiar abandonată.

Se promovează acumularea de „experiențe” personale, se valorizează noțiuni precum work-life balance, se pun speranțele pentru rezolvarea problemelor societății în reglementări agresive și invazive. Schema de gândire a acestor oameni le conferă siguranță asupra a tot ceea ce consideră că știu și nu le lasă loc pentru dubii. În acest fel, ei sunt gata să se supună fără discernământ ordinelor și constrângerilor dictate de stăpânire, ba chiar se folosesc de ocazie pentru a se afirma ca mici tirani, preluând aceste ordine și încercând să le impună celor din jur. Modul în care s-a gestionat criza Covid-19 este cea mai bună dovadă asupra efectelor inerent represive ale acestui mod de a te raporta la lumea din jur.

Gândirea woke este profund dogmatică. Ea nu admite nici contraziceri, nici nuanțe. Astfel, de pildă, ea ideologizează și idealizează așa-zis comunitate LGBTQ+. Dacă însă o „L” sau un „G” consideră inacceptabilă o chestiune precum noua definiție a femeii sau consideră că s-a mers prea departe în promovarea „T” (de ce se permite, de exemplu, terapia conversiunii de sex la minori?) atunci congregația credinței woke se alarmează, se inflamează și proclamă decrete de excomunicare.

Ideologia globalistă s-a autoproclamat superioară din punct de vedere moral și consideră nu numai că punctele sale de vedere reprezintă semnul unui progres inevitabil, dar și că orice deviere de la dogmele sale trebuie aspru sancționată. Punctele de vedere alternative nu mai merită nici un fel de considerație, iar oponenții sunt prigoniți sub imperiul lui cancel culture, excluși din lumea pretins civilizată și împroșcați cu ofense greu de spălat. Ei sunt categorisiți ca fiind de extremă dreaptă, exponenți ai fascismului ori hitlerismului, „deplorabili” (după o vorbă rostită în campania electorală din SUA din 2016; proști și sărăci, cum s-ar spune la noi pe stil mai vechi), white supremacists, rasiști sau misogini, pro-ruși și altele asemenea. Odată ce se lansează astfel de aprecieri, orice dezbatere devine însă imposibilă, iar așa-zișii retrograzi nu mai altă opțiune, pentru salvarea reputației lor, decât să se retragă și să își ascundă opțiunile, pe care să le manifeste din când în când, la vreun meci de fotbal, într-o demonstrație de stradă ori, spre stupoarea și scârba intelighenției globaliste, la vot.

De cealaltă parte stă gândirea conservatoare, întreținută de oameni aplecați spre ideea de familie, tradiție și de națiune, pentru care viața nu are sens decât dacă își trage seva prin rădăcini adânci înfipte în pământul în care s-au născut. Sunt oameni care se consideră construiți din spirit, iar nu numai dintr-o alterabilă materie. Pentru aceștia, human enhancement nu este nici necesitate, nici evoluție inevitabilă. Ei consideră că destinul uman se construiește prin inițiativă proprie și asumarea răspunderii individuale atât față de ceilalți, cât și față de sine. Pentru conservatori, credința rămâne un ghid esențial pentru structurarea vieții și oferă perspectiva miluirii cerești pentru meritele noastre pământene.

În acest peisaj, conceptele politice tradiționale precum „stânga” ori „dreapta” nu mai au nici un sens. Încercarea de a încadra noile mișcări pe aceste vechi formule duce la rezultate ridicole, precum calificarea USR ca mișcare politică de „dreapta”, în condițiile în care aceasta vede soluțiile pentru problemele societății numai în acțiune statală și subordonează conduita și inițiativa individuală reglementărilor și dictatelor autorităților. La fel de eronată este clasificarea unui partid ca AUR (și a echivalentelor sale din alte țări, dar racordate la aceeași școală de gândire) ca fiind o entitate de „extremă dreapta”. Partidele de acest ultim tip nu fac altceva decât să invoce valori care nu demult erau considerate pe scară largă ca fiind foarte onorabile, precum familia, proprietatea privată, națiunea ori protecția împotriva migrației necontrolate.

În România anilor recenți, ideologia globalistă părea să nu aibă concurență. Ea a fost asumată în mod mai deschis și mai agresiv, precum la nivelul REPER sau USR, fie la modul tranzacțional, de tipul  „spunem ca ei și facem ca noi”, așa cum au încercat să se deplaseze pe sub radar partidele mari tradiționale, precum PSD ori PNL. Locul lăsat liber pentru tradiționaliști a fost ocupat în consecință de AUR și, mai nou, SOS România. Până la alegerile de acum, această mișcare a fost lipsită de anvergură și nu a avut un lider cu prezență și discurs capabile să coaguleze energiile conservatoare.

La adăpostul guvernării și auto-impresionate de măiestria unor târguri subterane, partidele tradiționale s-au îmbolnăvit de mândrie. Au considerat că orice este tranzacționabil și că voturile vor veni către ele indiferent de calitatea ofertei de candidați pe care o propun electoratului. În apărarea lor, în multe ocazii, această abordare chiar funcționează. Procesul democratic este mai degrabă o aparență, iar rezultatul alegerilor poate fi lesne pilotat în direcția dorită. Dar din când în când, realitatea se revanșează, hybrisul este pedepsit, iar cel incapabil să înțeleagă schimbare lumii va dispare.

Calificarea în finală a unor candidați precum cei ieșiți pe primele două locuri la alegerile din 24 noiembrie este o surpriză neplăcută pentru mulți, dar este o știre binevenită pentru că ea oferă o ocazie inedită și posibil unică pentru România și pentru multe alte țări, aceea de a tranșa prin vot preferința majorității pentru globalismul woke sau pentru tradiționalism. Globalismul woke a fost impus de sus în jos, printr-un imens efort birocratic și instituțional. El este foarte rar plebiscitat, iar când acest lucru se întâmplă, adeseori va pierde. Pentru că atunci când oamenii înțeleg mizele aflate în mod real în joc, ei vor rămâne de modă veche și vor alege umanitatea, chiar dacă persoanele care le cer votul sunt imperfecte. Ei vor respinge trans-umanitatea, indiferent sub ce formă se prezintă aceasta.