Dreptul penal, ca instrument

Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.

Matei, 7:2

 

Îmi amintesc acum ceva vreme cum unul dintre profesorii, altfel reputați ai Facultății de Drept, spunea că puterea judecătorească este singura dintre cele trei care nu aspiră la conducerea societății. Altfel spus, pericolul dictaturii nu ar putea veni decât de la puterea executivă ori de la cea legislativă. Ceea ce lipsea din acest dictum era semnalarea riscului că puterea judecătorească, chiar dacă nu este capabilă să conducă singură, poate fi totuși un instrument foarte eficient pentru a controla și opri ascensiunea politică a adversarilor politici și a persoanelor indezirabile în general.

Dreptul penal instrumentalizat nu operează în scopul de a face dreptate. Uneori, se scoate din sertar o acuzație veche, poate fondată, dar neurmărită în mod deliberat la timpul ei și ignorată în alte cazuri la fel de evidente, dar neîncărcate de vreo miză politică. Alteori, în lipsă de ceva mai bun, se folosește un text legal neclar și cu înțeles obscur chiar și pentru juriști. Succesul acuzării este asigurat însă de procurori obedienți, de „experți” ale căror mijloace de trai depind de bunăvoința procorurilor, de martori speriați de perspectiva transformării lor în inculpați și, mai grav, de judecători care provin din și au rămas atașați de componente interesate ale sistemului represiv.

În alte cazuri, nici nu este nevoie de pedepse grele. Se lansează o acuzație, se emite un comunicat, se convoacă presa, se fac percheziții, iar persoana vizată este plimbată, eventual cu cătușe, prin fața camerelor de luat vederi. Procesul durează ani de zile, după care, eventual, se pronunță o mică sentință de condamnare, cu suspendarea executării, așa, ca să fie toată lumea mulțumită. Acuzatul rămâne acasă, cu familia, iar procurorii își văd dosarul validat și nu-i poate blama nimeni că nu au acționat profesionist.

photodune-6884339-ethical-or-legal-s

Există și soluții de achitare. Ele vin însă la ani de zile după ce circul mediatic a răpus reputația victimei și, de cele mai multe ori, i-a frânt voința. Dacă aceasta este om politic sau cu veleități în această direcție, cariera sa politică a fost între timp terminată, iar locul i-a fost luat de persoane acceptabile pentru cei care au stat în spatele acuzării. Dacă este om de afaceri, business-ul lui este probabil ruinat și preluat de amicii celor care au inspirat acuzația împotriva sa.

Procurorii, ca magistrați ai statului român, cu statut și drepturi quasi-egale celor ale judecătorilor, au datoria de a strânge probe complete, atât în direcția acuzării, cât și în cea a disculpării persoanelor acuzate. De multe ori, în sistemul dreptului penal instrumentalizat, această dublă obligație este neglijată, iar conduita procurorului de caz se îndreaptă unidirecțional în scopul trimiterii în judecată și condamnării celui vizat de dosar. Rezultat incorect, dar care devine oarecum firesc, cel puțin atâta vreme cât rapoartele de activitate ale procurorilor anticorupție măsoară eficiența instituției doar în numărul de inculpări și de condamnări.

Problema fundamentală este că atunci când procurorii acceptă compromisul de a face parte dintr-un sistem instrumentalizat, atunci chiar și acuzațiile cu parfum de credibilitate vor fi percepute ca fiind parte dintr-o campanie pusă la cale pentru satisfacerea unor interese ascunse, care nu au nimic de-a face cu respectarea legii.

Sigur, sistemul represiv se bazează de multe ori pe suportul popular. Oamenii tind să aprecieze spectacolul prăbușirii celor puternici, fără să le pese dacă motivele sunt întemeiate. Mulți gândesc că nu contează dacă substanța acuzației nu rezistă unei analize juridice serioase, iar nuanțele legale care transformă un om cinstit în infractor sau care îi limitează vinovăția sunt expediate neceremonios în zona „chichițelor avocățești”.

Sprijinul popular este însă schimbător. Azi, reacția publică pare mai influențabilă ca oricând, dar ea de fapt așa a fost întotdeauna. Istoria este plină de indivizi care și-au trăit momentul de glorie aclamați de popor, iar curând după aceea erau duși la eșafod în uralele aceleiași mulțimi. Pavăza în fața abuzurilor nu poate fi, prin urmare, decât respectarea onestă a legii și a procedurilor prescrise de aceasta. Altfel, cine comite acum un abuz nu face decât să deschidă calea abuzurilor viitoare. Iar cel ce azi deține puterea și o exercită fără înțelepciune, poate fi curând victima celor care vin după el, care îl vor judeca folosind aceeași măsură.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.